vineri, 2 decembrie 2011

Despre intelectualism, ca ratare

Intelectualii de azi au devenit o castă suficientă sieşi, neimplicată în lume, evitând cu orice preţ contactul cu cotidianul cenuşiu şi inestetic al materiei. Înlocuind imperativele, din ce în ce mai confuze şi mai neplăcute, ale moralei, cu cele comode şi deplin libertine ale esteticii, intelectualii nu mai caută să corecteze, ci să se delecteze şi să se menajeze. Intelectualii trăiesc cu percepţia inexplicabilă că ipostazele vieţii sunt opţionale, că pot refuza neplăcutul sau inesteticul existenţei, alegându-şi ce le place, fără ca aceasta să le anuleze vigoarea şi voinţa, neglijând impactul unei vieţi neîntregi asupra întregimii propriului caracter.
Îndeplinind nevoile unui sensibilităţi astenice, intelectualul nu mai locuieşte în vulgara lume palpabilă, devenită insuportabilă pentru o susceptibilitate subţiată până la un extrem nevrotic, ci într-o abstractă lume a ideilor, care, de obicei, nu reflectă mai mult decât propriile gusturi şi subiectivităţi. Intelectualul nu îşi mai trăieşte viaţa, ci încearcă să i se sustragă. Atunci când reflectă această lume interioară fragmentată asupra concretului, el o intitulează cunoaştere.
Prin urmare, şi ca o consecinţă firească a abdicării din realitate, intelectualul eşuează prin a fi un pseudo-gânditor. Mobilurile nu mai sunt pătrunderea şi corectarea, ci plăcerea şi calmarea nervilor. Cunoaşterea trebuie să fie comodă, înţelegerea trebuie să fie elegantă. Viaţa devine un exerciţiu de stil. Intelectualul nu mai este expus adevărurilor concrete ale acestei lumi, ci celor care îi convin.
În măsura în care mintea celor mai mulţi dintre membrii speciei nu are – în pofida vastei vanităţi – anvergura reclamată de o cuprindere creatoare, de abilitatea de a da sens unei lumi proprii, ruperea şi dezgustul de lume convertite în absenţă le pun intelectualilor o pauză asupra timpului. În ciuda prejudecăţilor inspirate de prestigiul genului, asociat, prin histrionism, geniului, intelectualul mediu este, în rândul masei, un spor calitativ, fără, însă, a o transcende. Lumea sa interioară acuză lipsa unei imaginaţii îndestul de fertile, a unei pătrunderi îndeajuns de clarvăzătoare şi a unei sensibilităţi suficient de acute, pentru a îi umple existenţa pe măsura îndepărtării din viaţă pe care o încearcă orice sensibilitate ori luciditate hiperbolizată – ori pe potriva aşteptărilor de valoare. În lipsa unei dimensiuni a relevanţei, cei mai mulţi intelectuali nu mai trăiesc, ci se plictisesc.
Pentru intelectuali, ideile ajung să devină un drog, justificat prin el însuşi. Intelectualii nu mai caută să înţeleagă lumea, ci să se desplictisească. Ei nu mai urmăresc adevărurile simple, seci şi neprestigioase, ci caută originalul, spectacolul în orice adevăr, fiind sensibili doar la ideile care reuşesc să-i scoată din toropeală, să le redea o umbră de viaţă interioară, cele care reuşesc să-i surprindă prin noutate, oricât de absurde ar fi ele. Ei nu se mai lasă impresionaţi decât de lucrurile care izbutesc să-i zăpăcească, peste celelalte cinismul şi suficienţa aruncând condescendenţa deja-vu-ului. Paradoxal, intelectualii din ziua de azi se cred cu atât mai inteligenţi, cu cât reuşesc să fie mai nedumeriţi.


Despre răzbunare, ca stare de bine

În ciuda serafismului sofistic-afectat al bisericii, răzbunarea este unul dintre cele mai fireşti impulsuri umane, un dat genetic echilibrator ce constituie – alături de imperativul descurajării exemplului negativ – logica primordială a dreptăţii omeneşti din toate timpurile şi spaţiile, baza subliminală a întregului drept modern. Răzbunarea apare ca o constantă a tuturor religiilor, mai puţin a budismului – care a depăşit-o bucurându-se de un loc onorabil inclusiv în Vechiul Testament al creştinismului. Biserica a uitat convenabil de acesta, concentrându-se pe beatitudinea hristică – şi nici pe aceasta nu a înţeles-o prea bine, devreme ce a înlocuit profunzimea filosofiei orientale cu o înţelegere de precupeţ. Biserica a abordat Noul Testament cu pragmatism simptomatologic, iar damnarea răzbunării  a venit dintr-o confuzie: dezideratul înţelepciunii – depăşirea patimilor – a fost înlocuit cu cel al neputinţei – incapacitatea de a avea patimi, exersând programatic uciderea lor în faşă, sfârşind prin a creşte un om dezis de sine, dezis de viaţă.
În absenţa înţelepciunii, nu există alternativă sănătoasă la răzbunare.  Răzbunarea face la fel de mult parte din pulsul omenesc ca iubirea, ura sau iertarea. Răzbunarea nu poate fi separată de om, fără a-l invalida, a îl arunca în prăpastia confuziei şi a laşităţii – ambele generatoare de perversitate – întrucât este singurul răspuns coerent la îndemână, faţă de rău, singurul catharsis accesibil. Răzbunarea este reacţia firească prin care se poate înregistra şi lepăda nedreptatea, prin care înfrângerea – ca boală a spiritului – se poate scurge, pentru ca individul să poată merge, întreg, mai departe; lăsa ziua să apună şi capitolul să se închidă.
Atunci când iertarea nu îţi este accesibilă, refuzul răzbunării nu poate fi decât o zăgăzuire arbitrară a impulsului, o absenţă din sine. Când ai fost rănit, în lipsa anticorpilor imunitari ai înţelepciunii, introducerea corpusculului străin al răului produs îţi coace în organism, generând ore de nesomn şi nelinişti, bântuindu-te, infectându-ţi sufletul cu complicaţiile înfrângerii. Pentru a evita septicemia, este necesar ca el să fie excizat, smuls, în caz contrar, otrăvindu-te încetul cu încetul. Astfel, răzbunarea apare că un ritual de exorcizare.
Câţi dintre noi nu am simţit, de atâtea ori, că nedreptatea nu poate fi filtrată, că ne lipsesc organele pentru a procesa răul în noi, a îi descompune prezenţa urzicătoare în organism, pentru a îi opri cangrena? Câţi dintre noi nu am fi mers zilnic pe calea eliberatoare a răzbunării, dacă nu ne-ar fi oprit neputinţa şi laşitatea? Câţi nu am fi preferat curăţenia şi simplitatea balanţei fireşti, sofismului ameţitor al eliberării prin iertare, lipsit de valoare pentru toţi cei în care înţelepciunea nu a dat în pârg?
La modul nenuanţat, răzbunarea este o manieră de echilibrare a lumii, ce prezintă lumea ca un loc încă drept – de o dreptate brută, grosolană – în care binele triumfă, în cele din urmă, iar răul nu scapă nepedepsit; posibilitatea reabilitării după un rău făcut, dătătoare de încredere într-o lume mai bună. Paradoxal, şi împotriva creştinismului predicat ca un basm neînţeles de nimeni, răzbunarea îţi arată că Dumnezeu există.
Răzbunarea îţi îngăduie să trăieşti cu speranţă, năpârlindu-ţi teama, fiindcă te poţi apăra – indirect, printr-o ripostă de natură descurajatoare. Potenţialul răzbunării, înţeleasă ca pedeapsă, a fost – mai mult decât orice solidaritate principială şi dincolo de romantismul desuet al eroismului omenesc generalizat – în rândul oamenilor, cea care a păstrat, dacă a existat vreuna, o balanţă de putere, o cumpănă între agresiune şi convieţuire, între război şi pace.
Răzbunarea îţi îngăduie să te reabilitezi ca om, să te ierţi pentru că ai suportat umilinţa şi reducţia, să năpârleşti de sub propria neajutorare. Abdicarea din ea, în absenţa iertării veritabile, îţi compromite voinţa şi vigoarea.
Răzbunarea îţi scurge din sânge acele substanţe otrăvitoare născute din neputinţă, care se acumulează încetul cu încetul, sufocându-ţi sufletul – răutatea, cinismul, neîncrederea, neajutorarea şi nepăsarea – eliberându-te de sub strânsoarea unei nedreptăţi discreţionare, a infirmităţii, a frustrărilor şi a răului care te înăbuşă. Cu condiţia să nu se generalizeze ca stare cronică, ea îţi permite dezicerea de ipostazele trecute, eliberarea de supuraţii, închiderea cicatricei. Să fii un om nou, care a încheiat o misiune, care a echilibrat un dezechilibru, scoţându-l din minte şi mergând mai departe, eliberat de povară. Atunci poţi vedea soarele din nou, inspira aerul cu plămâni plini, gusta mâncarea cu savoare uitată. Răutăţile lumii se scurg de pe tine, încrederea te copleşeşte, sentimentul că dreptatea există reînvie. Deşi nu pare, practica răzbunării este generatoare de înţelepciune – anticamera sfinţeniei – prin aceea că contopeşte dreptatea, echilibrarea răului, cu conştiinţa faptului că eşti, la rândul tău, capabil de rău, creând, astfel, impulsul, din ce în ce mai puternic, de a te rupe de el, de ceea ce ai echilibrat în tine însuţi, de impulsurile tale obscure, de a te elibera din mocirla în care ai fost asemenea duşmanului tău. Astfel, odată cu amintirile neîncrederii, neputinţei şi frustrărilor, alunecă din tine şi răutatea inerentă, însoţită de înţelegerea că nu aceea e calea. 
Numai cei care au încercat răzbunarea sunt, cu adevărat, între toţi oamenii, singurii capabili să ierte. Aceasta trebuie că este calea hristică, cea a depăşirii substanţiale a derizoriului lumesc al patimilor, iar nu nevolnicia refulării. În accepţiunea lui Hristos, iertarea trebuie să fi apărut ca o transcendere a răzbunării – prin dobândirea unui proces de metabolizare şi excretare a răului, anterior actului – iar nu ca o autorecuzare de la potenţialul ei. Înţelepciunea apare, astfel, ca o depăşire a obscurului omenesc, nu o utopică dezicere de acesta, imposibilă fără anularea potenţialului de sevă din om.


sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Rugăciune şi singurătate

Forţa religiei constă în aceea că îţi oferă în Dumnezeu pe singurul interlocutor indiferent la patima sofismului – dincolo de zidurile bisericii, totul se pierde într-un relativism confuz. Marele ei defect fiind acela ca nu îţi poate găsi un interlocutor mai insensibil la polemică – la capătul orelor de întrebări chinuitoare, cuvintele ţi se pierd într-o verticală muţenie.
Rugăciunea este un dialog pe un munte de singurătate. Refuzând relativismul, Dumnezeu nu găseşte, totuşi, de cuviinţă să conceadă la mai mult decât o certitudine de absolut, fără a catadicsi la vreo versiune a acestuia.
Dumnezeu este absolutul mut prezenţa sa se concretizează mai degrabă prin crearea unui spaţiu sacru, imuabil, însă neconcretizat o revendicare a unui imanent al cărui conţinut ne rămâne obscur.
În tăcerea divină ne apare, astfel, credinţa, ca singur drum către absolutul dinăuntru.


Dragoste şi vitalitate

Dacă vrei să iubeşti, învaţă întâi să urăşti: iubirea este grea şi are nevoie, pentru a fi deplină, de vâltoarea şi tăria sângelui curat, neîndoit cu jumătăţi de măsură. La fel cum generozitatea este apanajul celor puternici, dragostea nu poate fi oferită de cel fără respect de sine – o victimă poate nutri cel mult o dragoste recunoscătoare, fie semi-impusă de conştiinţă şi deci, neîntreagă, fie ca expresie a nevoii, prin urmare, egoistă.
În fond, ce provocare – şi ce alinare – ne aduc prietenia celor buni şi iubirea celor nevolnici?

            Dragostea este cel mai bine oferită de fanatici – trecând prin iubită, ei sfârşesc prin a îşi trăi iubirea ca pe o cauză numai ei se pot dărui cu totul, ca şi cum nimic altceva nu ar mai exista, concentrând patima unei vieţi întregi într-o singură clipă cu singura frică că nu va fi de-ajuns.


vineri, 4 noiembrie 2011

Imobilism şi înţelepciune


Înţelepciunea este incompatibilă cu creaţia, cu procesul activ însuşi – în aceeaşi măsură ca fericirea. Acţiunea, în sine, presupune unilateralism, vanitate şi o impertinenţă a condiţiei – oare cât de mult se opun acestea înţelegerii difuze şi consecinţei ei, acceptarea, alfa şi omega înţelepciunii? Un om fericit este prin excelenţă pasiv. Doar nefericiţii ştiu cât din neliniştea lor i-a împins spre disperarea de a încerca să schimbe ceva.


marți, 13 septembrie 2011

Despre vină catolică şi supravieţuirea în creştinism

Paradoxal, creştinismul este o religie pentru cei care îşi nesocotesc păcatele. Îi supravieţuiesc doar cei care reuşesc să le ignore, mai precis impactul lor devastator asupra conştiinţei principiale. Bântuite de spectrul ruinei sufletului, otrăvite de realitatea păcatului, lucidităţilor idealiste nu le rămâne decât abisul reproşului sfâşietor – nişte epave sufleteşti sacrificate pe altarul aroganţei de a vrea să fii bun. Mobilul creştinismului ar trebui să fie nu acela de a fi bun, ci lipsitul de perspectivă “a fi mai bun”. Numai atunci când îţi accepţi imperfecţiunea propriei firi, ca o condiţie cotidiană inexorabilă, ai puterea de a te îngădui ca prezenţă – şi de a încerca să înveţi din inevitabilele greşeli. Creştinismului, mai cu seamă catolicismului, îi lipseşte uşurinţa dogmatică de a îi supravieţui păcatului – de a face, programatic, uitate eşecurile spirituale – fapt cu consecinţe devastatoare pentru cei îndeajuns de iresponsabili să şi le reproşeze. Şi în credinţă, că şi în sistemele politice, occidentalii au sfârşit prin a se lua în serios. O doză de frivolitate ortodoxă le-ar fi fost binevenită. Pentru că vina catolică nu naşte credinţă, ci monştri şi naufragii.
Occidentul şi-a găsit, însă, evadarea din tirania lui Dumnezeu, prin refugierea în neantul agnostic, în administrativul biologic. Pe măsură ce Dumnezeu s-a efeminat, nemaifiind obligatoriu, oamenii i s-au sustras, profitând de slăbiciune.
În fond, cine ar putea crede într-un Dumnezeu care nu infricoşează? În capelele baroce ale Europei occidentale, Dumnezeu s-a subţiat, eterizându-se într-un duhuşor rozaliu şi graţios. Marea vină a catolicismului este aceea că a introdus poezia în rugăciune. Nimic mai departe de chipul aspru, de tată mujic, ce mai apare, fantomatic şi aburiu, în fumul de tămâie, în schiturile ortodoxe de prin puţinii munţi rămaşi neumblaţi. Odată cu sensibilizarea la stil, ruga către Dumnezeu, menită a fi născută din viscere şi furii personale, capătă tendinţe schizoide, intelectuale. Închinarea nu se mai revarsă dintr-o creatură întreagă – fără alternativa unor dimensiuni spirituale paralele, alese după gust – prin aceasta, transfigurată şi unifocală, ci dintr-una atentă, îngrijită şi auto-controlată. Patima delirului se opreşte la un discurs echilibrat şi armonios. Transă conştientă – încă şi mai mult, de sine!
De aceea, ruşii şi spaniolii au fost, poate, singurii creştini care au ştiut să se roage. Ei s-au priceput a se ruga aşa cum trebuie, instinctual, pe alocuri brutal în sinceritate, altfel catharsisul nu se poate produce. Rugăciunea – ca act suprem al devoalării – trebuie sa fie ne-echivocă, să îi lipsească umbrele. Prin aceasta, delicateţea nu îi poate fi decât inccesibilă. Este un mare eşesc – şi, în plus, ineficace ca finalul rugii să nu te găsească mai bogat, pe lângă toate celelalte, decât cu păcatul ipocriziei. La fel ca în amor, pentru a fi acceptat ca atare, pentru fi înţeles şi a te şti iubit în sine, trebuie să fi fost văzut pe de-a întregul – numai aşa iubirea îţi e adresată într-adevăr ţie – nu fantoşei pe care o joci – iar schizoidia poate înceta. Aşa devii întreg în faţa lui Dumnezeu, odată ce concepi a te vedea, însuţi, întreg. Un prieten bun spunea că Dumnezeu e ceea ce cugetă fiecare despre sine. Înainte de orice, rugăciunea trebuie să fie un proces de auto-revelare şi de auto-acceptare. De aceea, rugăciunea trebuie să fie spusă întotdeauna aşa cum cugeţi în sinea ta, cu riscul de a fi brută, lipsită de stil. Dacă Dumnezeu ar trebui să aleagă între o rugăciune pusă în scenă, cu stil, şi una grosieră, autentică până la brutalitate, mă tem că oamenii fini nu ar avea mai mult loc în Rai, decât cel de care se bucură aici, jos, pe pământ. Etica şi estetica sunt două noţiuni complet distincte, chiar dacă intelectualii moderni tind să le confunde, din slăbiciune şi hedonism, în vagul capricios al conceptului de „frumos”. Etica este o estetică a sufletului – şi funcţionând conform unor principii proprii – prin aceasta fiind forma ei cea mai înaltă. Însă manifestările etice – aici se produce confuzia – nu sunt neapărat – şi nici nu trebuie să fie – cuminţi sau delicate, estetice, în sine.
Frivolităţii susceptibilităţii la stil, catolicismul îi adaugă pe aceea că introduce, în distanţa rece, civilizată şi sterilă a ceremoniei catolice, ideea de demnitate umană. Religia nu mai este o îmbrăţişare fundamentală a umilinţei, ci se deturnează către un dialog cultural. În momentul în care ne eliberează de condiţia firii, pentru a ne cruţa susceptibilităţile – în momentul în care ne exonerează de fizica divină, Dumnezeu încetează a mai împărăţi lumea. Luându-ne de consultanţi, creatorul dă semne de ezitare, ratând absolutul. Dumnezeu Tatăl este menit să copleşească, nu să fie apreciat. El nu este simţit, ca atare, decât în genunchii minţii, şi în nici un caz atunci când credinţa îşi ia răgazul, anterior destrămării, pentru a se întreba dacă e praf acolo unde îi și-i va pune. Această pauză a pierderii de sine, această cădere din inconştienţă – antecedent al fervorii – acest control înspre lume secătuieşte şuvoiul efuziunii către cer.
Nimeni nu crede mai devotat în Dumnezeu decât cei care au cunoscut suferinţa. Norocoşi acei care Îl simt aproape în clipele de fericire. Nimeni, însă, nu poate crede cu adevarat în Dumnezeu în starea de mulţumire de sine. Dumnezeu capătă substanţă numai în faţa umilinţei organice, în confruntarea cu propria nimicnicie. De aceea creştinismul le-a fost firesc doar victimelor.
Prin solemnitate şi distanţă, ritualul catolic estompează derizoriul şi familiaritatea din păcătos, transformând omul în instituţie. Însuşi procedeul civilizat al spovedaniei îi oferă nelegiuitului, spre diferenţă de ceremonialul ortodox, distanţă faţă de duhovnic şi demnitate în faţa Creatorului – un păcătos elegant – eliminând, însă, odată cu ele, şi esenţialul condiţiei umane. Poate de aceea şi păcatul catolic pare, prin tradiţie, mai abisal, pentru că omul s-a luat în serios; occidentalul şi-a asumat păcatul până la sfâşierile sale ultime, dar nu şi-a cedat demnitatea. Libertatea şi responsabilitatea îi revin deopotrivă omului occidental, prin aceasta cotidianul şi veşnicia apusene fiind în deplin acord. Occidentalul s-a asumat pe sine. Nuanţa duală, hâtră şi auto-ironică, fatalmente omenească, a „păcătosului” slav-bizantin îi este străină catolicismului. Orientalul se priveşte pe sine dedublat, eul său convieţuind cu un alt "eu", divin şi incomprehensibil, tăgăduindu-şi, astfel, integralitatea răspunderii, pe care şi-o împarte frăţeşte cu Dumnezeu însuşi.
Mitul iniţiativei personale, ruperea de eul organic-difuz impus de divnitate fond comun cu toţi ceilalţi asumarea demnităţii, dar şi a întregii vini în relaţiile confesionale, prin urmare, individualizarea personală, urmată de separarea convenţională de ceilalţi dublată de oroarea contactului fizic, nedemn şi impur într-o deturnare a firescului fiinţei, a îţi privi semenii ca pe entităţi abstracte înseamnă, pe plan vertical, o încetare a comunicării – la nivelul organic, brut, al fiinţei apare o fisură în unitatea creaţiei finalmente, între Creator şi creaţia însăşi.
Odată cu stilizarea lui Dumnezeu, distanţa catolică a rămas, dar înfricoşarea a dispărut. Respectul pe care enoriaşii îl aveau pentru duhovnic, ca trimis al lui Dumnezeu, a fost înlocuit cu respectul pe care preotul trebuie să-l arate creştinului, ca unui client ce trebuie să plece mulţumit. Mântuirea sufletului propriu a devenit o favoare pe care omul i-o face bisericii, prin îndepărtarea duhului şomajului.
La rândul său, spovedania nu mai este un memento de umilinţă, cură tămăduitoare de ruşinare, şi nu mai îngăduie iertării să apară ca un mic miracol, ca o binecuvantare ce rasplateşte şi absolvă, ci apare mai degrabă ca o negociere politicoasă, formalitate manierată cu final aşteptat, pentru că, dacă n-ar fi aşa, există oricând posibilitatea ridicării de la masă, posibilitate pe care ortodoxia încă nu o recunoaşte, cel puţin formal. Lumea cealaltă nu mai sperie, parcă devine şi ea la fel de politicoasă. Iar aici, jos, în lumina delicată a vitraliilor, întrebarea nu mai este dacă vei fi sau nu iertat, ci cu câtă smerenie – o formă elegantă şi controlată a ipocriziei – şi cu câte gesturi pioase trebuie să plăteşti ceea ce ţi se cuvine printr-o înţelegere rezonabilă, civilizată, ca un rest cuviincios al unei credinţe înspăimântătoare.


vineri, 9 septembrie 2011

Despre neajunsurile vieţii

În momentul în care descoperi că viaţa nu are sens, poţi să te faci teolog – încercând să-ţi impui unul, filosof – încercând să descoperi sau să fabrici unul, sau beţiv – întorcând spatele oricărei încercări de sens. Dintre toate, ultima este reacţia cea mai organică și  cea mai viguroasă.


Despre lectură, ca vanitate

Există unii autori pe care îi citim nu doar pentru conţinutul intrinsec al ideilor lor, ci pentru că descoperirea de afinităţi în consideraţiile ce le aparţin ne strecoară în suflet sentimentul propriei valori, senzaţia – iluzie la cei mulţi, conştienţă la câţiva – apartenenţei la o anumită categorie a spiritului. Citirea acestor autori este o raţie zilnică de narcisism, împlinită în confirmarea de sine, în auto-măgulirea şi în percepţia de valoare în care ne vedem oglindiţi, printr-o senzaţie de înfrăţire în concluzie. Prin aderenţă, ne vedem confirmaţi, valorificaţi, inălţaţi într-o ipostază de cvasi-creatori – asociaţi ai creaţiei, învăluiţi în gloria unei înţelegeri pe care o putem revendica, a constatărilor pe care le-am fi putut face  – dar pe care, fatalmente, nu le-am făcut.
Există unii autori asupra cărora revenim, iar şi iar, pentru o verificare personală, într-un simulacru de creaţie. Sunt autori pe care îi îngăduim în suflet ca pe un drog al vanităţii.


miercuri, 13 iulie 2011

Succesul culturii de masă

           Părerile celor mai mulţi dintre oameni nu sunt decât stereotipuri culturale.


Despre fericire, pe stradă

            Uneori, mergând pe stradă, privesc la furnicarul de oameni care trec grăbiţi pe drumul lor, fiecare căutându-şi cu aviditate fericirea, bucurându-se de viaţă sau cheltuindu-şi toată energia pentru acest unic scop al existenţei lor pripite. Şi am senzaţia că Dumnezeu trebuie să fie cea mai neînţeleasă fiinţă din lume.


Cunoaştere şi vitalitate

          Oare n-am înţeles, fiecare, că vieţuirea cu patimă, în lume, nu este posibilă în absenţa iluziei, a unei ignoranţe vii şi sănătoase? Că a şti reprezintă un plus de decepţie, o scădere a aşteptărilor, prin urmare a motivaţiei – un minus de vitalitate? Că a cunoaşte sfârşeşte în rutină, în dezabuzare – simptomul ei cronic – ca, de altfel, mai toate formele de acceptare?
          Cunoaşterea aruncă umbre – zone de întuneric al noutăţii şi interesului – în urma luminii aflării, născând un teritoriu neutru al entuziasmului, care se întinde pe fostele teritorii ale acestora, împingandu-le – odată cu naivitatea speranţei, motor al reflexului acţiunii, ce are nevoie de incertitudine – la periferia existenţei, departe de locurile încă scăldate de lumina stimulatoare a ignoranţei, altoită fertil de curiozitate.
          Din punct de vedere al tonusului sufletesc, neajunsul cunoașterii este acela că restrânge spațiul misterului, al potențialului
spațiu al speranței și al marilor avânturi sufletești – și al surprizei – teritoriul acumulărilor şi descărcărilor de tensiune spirituală, al înseși circulaţiei sufletului. Restrângându-li-se arealul, speranţa – mobil sufletesc, prin esenţă, speculativ – dispare, iar fecunda tensiune febrilă se subţiază. Ce rămâne în shimbul unei vibraţii sufleteşti înalte, unui contur de energie, este o sumă de date pe un grafic plat. Odată înţeles şi explicat prin cunoaştere, misterul devine o banalitate, tainicul o supraestimare, iar esotericul îmbogăţeşte aria rutinei. Orice acţiune derivă din speranţă, înţeleasă ca potenţial, din speculaţii încă neverificate, dar cunoaşterea nu le hărăzeşte acestora decât o viaţă efemeră. Înţelegerea este pulberea care transformă fertilul în dezabuzare şi surpriza în pretenţie.
         Mi-aş dori o lume în care toţi oamenii inteligenţi să înveţe a se feri de orice cunoaştere inutilă.


duminică, 27 martie 2011

Utopie şi nesăbuinţă

            Atunci când un popor nedeprins să viseze primeşte un vis, el îl va visa în modul cel mai neînfrânat şi mai monstruos posibil – tot potenţialul de visare ne-epuizat se va canaliza deodată, cu stângăcie şi cu îndrăzneala imună la ridicol a diletantului, fără cenzură sau echilibru în visare, cu beatitudinea nemaiîncercată a puterii nou trezite şi a libertăţii în infinitul posibilităţilor. Încercarea de a îi croi un vis celui neştiutor să viseze este la fel de riscantă ca săturarea prea bruscă a celor îndelung înfometaţi – ea trebuie făcută homeopatic, pentru a evita malformaţiile. Prin excesul de visare nepregătită, nazismul şi ridicarea Rusiei îşi găsesc rădăcină comună.


Despre înţelepciune, ca diletantism

            Diferenţa între un înţelept şi un nebun este aceea că nebunul încearcă toate drumurile care îi apar în faţă, întorcându-se mereu, până atunci când îl găseşte pe cel bun sau îşi consumă energia, eşuând, în vreme ce înţeleptul rămâne imobil până când drumul i se revelează. Când ai temperament – frate geamăn al superficialităţii – lene sau incapacitate de răbdare, îţi lipseşte timpul pentru a peria ţărâna de pe frânturile de lucruri, pentru a le lumina, pe fiecare, în amănunţime, cu încăpăţânare obtuză, şi a forma lumea din îmbinarea lor, într-o arheologie a prezentului. În loc, îţi formezi o hartă a căilor imposibil de urmat, obţinută prin încercare. Acomodându-te în paradox şi neavând placiditate pentru sistem, poţi să deschizi gura înainte de a deveni un înţelept. Iar felul în care se îngemănează lucrurile şi se unifică lumea – nebunie convertită în înţelepciune – apare nu prin exersarea posibilului, ci ca o derivată a arhitecturilor improbabile, a tuturor drumurilor moarte, care revelează, prin eliminare, singurele căi rămase. Relaţiile care nu se pot stabili îţi deschid calea pentru cele care se pot naşte. Iar paradoxurile încep la un moment dat, să se repete, să descopere analogii, dezvăluind – atunci când se acumulează îndeajuns de multe – o lume în care graniţele dispar, iar contrariile se unifică. Unitatea, totul, apărut din contradicţie.


Prostie şi imobilism

            Prost e cel căruia prefacerea îi este inaccesibilă. Cel care nu poate înţelege mecanismele devenirii, care nu poate separa cauzele de efect, decela esenţa de manifestare. Pentru prost, ceea ce există, există că atare, imuabil, fără cauze şi fără istorie, iar viitorul îi este inscrutabil, schimbările fiind obscure, neînţelese şi neintuibile. Pentru prost, fiinţa nu este perfectibilă. Omul prost este incapabil să îşi conceapă faptele, gândurile, gusturile şi părerile ca pe nişte manifestări exterioare sieşi, inspiraţii, deducţii sau influenţe străine de sine, pentru că nu le poate intui geneza, natura şi evoluţia, în sine. Neştiinţa, păcatul şi greşeala nu îi sunt accidente evolutive, ci îi aparţin organic şi nediscriminatoriu. Considerându-şi-le intrinseci, el nu se poate dezice de manifestările proprii – în consecinţă, nu poate accepta o judecată de valoare asupra unei ipostaze efemere şi simptomatice a sinelui, altfel decât ca pe o damnare eternă a propriei fiinţe. Prin urmare, un reproş legat de o manifestare, de un gând sau de un gust al său îi apare ca o negare a inseşi fiinţei sale, fiindu-i este adresat esenţialmente – sie însuşi – nu unui model comportamental – prin aceea că, prin manifestări, se leagă indisolubil de reproş, prin imposibilitatea înţelegerii caracterului veşnic schimbător al sinelui. Nebunul nu se poate desprinde de ipostaza de prost, cel mult o poate nega. Acesta este motivul pentru care, singur, omul înţelept poate accepta, în lumea asta, critica de caracter sau evidenţa propriei prostii.


vineri, 25 februarie 2011

Despre prăbuşirea în cotidian (comentariu)

Mişcându-te în cotidianul cenuşiu şi sec, golit de perspectivă verticală şi, deci, de orice idee de sens, nu-ţi poţi reţine impresia covărşitoare că devenirea coboară în derizoriu, odată cu închiderea celui de-al treilea ochi al mitologiei nordice şi prabuşirea respectului de sine pentru ceea ce însemna, pe vremuri, om – iar rătăcirea noastră din înţelepciunea sceptică în căile lumii, către o nimicnicie strălucitoare, ne consacră căderea în rândul bestiilor tehnologice goale şi pierdute ce par idealul distopiei funcţionale a Vestului. Din creaţie devenim rotiţă – nu pentru că înţelegem că nu ne naştem Oameni, cum se laudă că a înţeles Vestul anglo-saxon, bântuit istoric de spectrul fiarei, cu care, în final, s-a identificat – ci pentru că renunţăm la a mai vrea să devenim. Orizontul nostru se năruie, preocupările noastre se restrâng către biologic, căruia îi consacrăm o întreagă ştiinţă – devenim nişte oameni de la brâu în jos – iar înţelegerea noastră se prăbuşeşte. Voim să trăim o mie de ani, dar nu ştim de ce. Interesele ne devin neglijabile şi meschine, iar dimensiunea ni se limitează la administrativul vieţii. Am uitat să devenim, să sperăm şi să îndrăznim şi ne restrângem viaţa la preocuparea de a mânca, conferindu-i un sens prin variaţiile a mânca bine, a mânca prestigios sau a mânca comod. Idealizarea nevolniciei, convertită în orgoliu. Preocupările umane s-au întors, după milenii de istorie, odată cu coborărea într-un infern tehnologic şi dezumanizat, la o căutare pretenţioasă a cărnii. Pentru a se umple golul lăsat de lipsa de sens, s-a stimulat vanitatea. Dacă nu avem preocupări meritorii, vom încerca să ne prefacem că sunt meritorii cele pe care le avem.
Ca să obţii "jobul dorit" – o slujbă, pe româneşte, ţi se explică că trebuie să faci pregătiri ca pentru o excursie pe Marte. Eşti învăţat să îţi aloci întreaga viaţă obţinerii unei slujbe şi că trebuie să fii la fel de mândru că ţi-ai găsit una, ca şi cum ai fi câştigat premiul Nobel.
            Bieţii oameni – ce înseamnă un vis în ziua de azi! Prăbuşirea de la a visa să inventezi vaccinuri pentru boli incurabile, să descoperi planete obscure, să explorezi zone nebănuite, pentru a-ţi depăşi hotarele proprii, de la a fi artist (nu "artist"), capabil să surprindă esenţa, pana la a “visa” să obţii de la viaţa o slujbă (director, dacă eşti vanitos – sau "manager", că trăim într-o lume în care cuvintele înseamnă mai mult decât ideile), o canapea şi o maşina "a-ntâia". Daca apucăm să ne luăm o casă – pentru că acum, majoritatea dintre noi nu mai avem opţiunea de a ne-o construi – nici nu am mai avea unde – vom sări în sus, ţinându-ne de fund, vreme de trei luni, fiindcă, în referenţialul dat, acesta este visul viselor. Şi apoi, vom munci 10 ore pe zi (plus două ore transport, plus muncă acasă şi griji suplimentare, legate de muncă), adică 95% din viaţa conştientă de adult alergăm pentru lucruri independente de noi şi de care nici nu ne-ar fi pasat nici cât negru sub unghie, dacă nu le-am fi făcut zi de zi, iar, la sfârşit, ce facem cu banii? Îi cheltuim aiurea, acumulând obiecte inutile şi supra-apreciate, risipindu-i, aruncându-i pe lucruri care nu ne aduc contravaloarea banilor (în accepţiunea lui Hemingway), ci un surogat de satisfacţie, izvorât adesea din vanitate şi dintr-o auto indulgenţă, rea în sine, vecină cu un hedonism obtuz la noţiunea de valoare. Ne luăm un costum "mai bun" (şi supraevaluat de trei ori), sau un telefon "elegant", o mobilă de designer, nu mai frumoasă, dar mai scumpă. Un tricou de pe care, dezlipind o săgeată, dezlipim trei sferturi din preţ. De parcă atunci când, la telefon, îi propui un „rendez-vous” unei femei sau îţi înjuri viaţa şi semenii, contează că îţi agăţi cămaşa într-un cristal Swarovski, care nu îţi ameliorează cu nimic nici convorbirea, nici folosirea telefonului şi nici viaţa, dar te face să crezi ca eşti "cineva" – un nimic care încearcă să devină cineva, conform expunerii lui Nietzsche – dar nu prin sine, ci, ca o maimuţă, înconjurându-se de obiecte strălucitoare – şi că merită să îţi dai timpul, energia, nervii şi efortul – viaţa – pentru a obţine în schimb nişte tâmpenii inutile, care, într-un sistem complet arbitrar al vanităţilor, te fac să îţi închipui ca eşti altceva decât unul între cei aproape 7 miliarde de muritori.
            Şi aşa se naşte aroganţa, pe alocuri, bădărănia, şi mai ales suficienţa multor oameni "moderni", care vorbesc despre "progres" gândindu-se la frigidere, cititoare de dvd-uri, televizoare şi i-poduri, despre „evoluţie”, imaginându-şi boarfe lucioase, altfel decât cele revolute, mate, despre „creştere”, cu gândul la lucruri, şi nu la minte, la cultură – prin ea, la înţelegere, empatie, experienţă, respect, toleranţă, bunătate şi creativitate – definiţii ale umanităţii care marii majorităţi a omenirii îi scapă astăzi, la fel de mult precum i-au scăpat întotdeauna.
            Iar oamenii continuă să coacă planuri, să îşi stoarcă mintea, să aranjeze lucruri, considerându-se minunaţi, ca să obţină... o canapea, o maşină, o recunoaştere din partea unor semeni la fel de obtuzi, pentru nişte criterii pe care le dezbracă seară de seară, suindu-se în pat. O slujbă, care în marea majoritate a cazurilor nici măcar nu le place. Nu vi se pare trist? Nu simţiţi, oare, nevoia de a vă lua viaţa înapoi?
            Ştiu, însă, că nimic din toate astea nu e adevărat. Nu în ce vă priveşte.


duminică, 30 ianuarie 2011

Iconoclasm erotic

         Femeia este asemeni unei icoane. Îţi dezvăluie Paradisul, dar nu te poartă niciodată acolo.


Despre muzică şi pământ

         Măreţia armoniei este sublimul şi tristeţea în muzică. Veselia ei pământească îşi trage rădăcinile din păcatul ritmului.


Noapte şi renaştere

Nimeni să nu subestimeze puterea binefăcătoare a nopţii. Cine ar putea trăi într-o zi perpetuă, de ale cărei înfrângeri noaptea nu l-a exonerat încă, prin iluzia unui nou început? Cine ar putea trăi veşnic cu conştiinţa păcatelor săvârşite azi – prezent nesfârşit – veşnic vii în minte şi care, printr-o ciudăţenie temporală, nu au primit încă îngăduinţa de a fi vindecate prin exilarea în trecut? Prezentul inevitabil oboseşte prin sentimentul răului ca stare actuală. Conştiinţa păcatului proaspăt răvăşeşte mai mult decât orice îngrozire principială a trecutului, de care te-ai dezis prin ipostaza de om al unei zile diferite.
Viitorul este o utopie a prezentului, locul în care virtualitatea cochetează încă cu perfecţiunea, nealterată de concreteţea prezentului, inevitabil şi, prin esenţa lucrurilor, naufragiat în imperfecţiune, cu fiecare zi ce a păşit în trecut. Acesta este, poate, unul dintre principalele motive ale fascinaţiei obsesive pentru viitor a popoarelor occidentului şi ale credinţei lor naive, veşnic întreţinute şi nealterate, în ciuda evidenţelor, a înfloririi perpetue. De altfel, această cursă nesfârşită spre o linie a orizontului, prin definiţie aflată dincolo de atingere, în viitor, este unul din leitmotivele civilizaţiilor neinţelepte, dependente de amăgire, iar diferenţierea administrativă a timpului – în astăzi, mâine şi ieri, în ore, ani şi minute – o manie a gândirii terorizate de imanenţă. Moartea zilei de azi compromisă şi nădejdea redeşteptării într-o lume de mâine având încă vocaţia de perfecţiune, virtual necăzută, ca o iluzie nebunească a unui Paradis pământean neatins de impietatea experienţei, în care ai şansa de a fi altul, printr-o transcendenţă de somnambul – îţi oferă găselniţa reincarnării într-un avatar cotidian, care are şansa mereu reînnoită de a o lua de la început, trăind 365 de vieţi într-un an şi fiind curat, nu prin strădanie, ci prin uitare.
Rolul vindecător al nopţii este acela de a înălţa un sanctuar între cel bântuit şi mustrările nefaste ale conştiinţei, purificator, în acelaşi timp, prin odihna minţii şi abdicarea sufletului, şi moralizator prin speranţa unei zile noi, nealterate. Mâine este, astfel, eterna mântuire a zilei de azi.


miercuri, 5 ianuarie 2011

Adevăruri personale şi lumea lui Babel

            Trăim într-o vreme în care adevărul se multiplică, odată cu evoluţia gusturilor, coborând din tărâmul absolutului, în pântecul căruia a fost zămislit, într-un teritoriu neutru al subiectivităţilor relative. Fiecare om are dreptul la un adevăr propriu, cu valoare de adevăr egală, într-o ontologie babeliană – care, graţiindu-ne de discernământ, are darul de a acomoda elegant incapacitatea noastră crescândă de a comunica şi de a polemiza, menindu-ne unei armonii disonante, unei libertăţi a spiritului solitară şi paralelă cu a celorlalţi.
         Adevărul personal este un alibi inteligent al echivocului axiologic, desenat pentru a ne permite să trăim în modelul ideal de societate inofensivă a vestului, prin aceea că ne păzeşte de imperativul moral a ne atribui unii altora valoare, permiţându-ne, astfel, să ne sustragem nevoii a ne rezolva contradicţiile cu ceilalţi.
       Marea eroare logică pe care o facem, în toata această acomodare globală a relativului, a eleganţelor şi manierismelor, este aceea de a ignora evidenţa sistematică că două propoziţii care se exclud reciproc, nu pot fi, ambele, în acelaşi timp şi în acelaşi referenţial, adevărate.
            Iar la sfârşit, uitând să polemizăm cu aproapele nostru, ne vom trişa pe sine, uitând să polemizăm cu noi înşine, privându-ne, printr-un fals idealism, de dreptul a ne spiritualiza, de a căuta, de a găsi şi de a înţelege, pe cât ne este dat, adevărul autentic, esenţial, al fiecărui lucru.


Consideraţii pseudo-umaniste

            Progresul omenirii? În fiecare epocă istorică, progresul a fost opera câtorva vârfuri, a celor care s-au aflat fatalmente peste omenire, care s-au situat în afara ei şi la care omenirea, în final, n-a avut aderenţă – a acelora care au sfârşit, inevitabil, ucişi sau ridiculizaţi de gloată. 
         Pentru a atinge umanul, omenescul trebuie să îşi depăşească condiţia.

            Există, în limba noastră, o vorbă veche, ideal de gregaritate, care spune că aspiraţia supremă a individului trebuie să aceea de a fi un om între oameni. Greu de înţeles, pentru majoritatea speciei, că, nu devii cu adevărat Om, până când nu ţi-ai ars ultima punte de legătură către oameni. 

              Marea confuzie a vremii noastre – şi, probabil, a întregii Istorii – rezidă într-o eroare de limbaj: omul lui Darwin ipostază biologică – şi omul Umanismului – ipostază calitativă, de trezire în creaţie – nu au reprezentat niciodată una şi aceeaşi specie.


Poezie pentru mase

            Înainte de a fi înţelese de cei mulţi, cuvintele trebuie să îşi piardă adâncimea.