vineri, 12 octombrie 2018

Pedagogie

Viața este un profesor mai dur decât ar putea fi majoritatea dintre oameni: te pune să repeți fiecare lecție nu de un număr disciplinar de ori, ci de un număr nesfârșit de ori, până când nu doar ai senzația că ai învățat-o, ci până când poți dovedi în practică, în fiecare instanță, că ai învățat-o. Pentru a îi ajuta pe oameni să evite suferințele vieții, ar trebui, ca profesori, să ne apropiem, cu dragoste, de duritatea pedagogică a vieții înseși.


Despre diversitate, ca evadare din sine

Nevoia de diversitate vine dintr-un deficit, nevoia de varietate este un simptom al incompletitudinii. Plenitudinea nu are loc de completare, împlinirea nu are nevoie de substituiri, iar sațietatea ucide motivațiile căutărilor ulterioare. Întrucât optimul nu îngăduie îmbunătățire, orice necesitate de schimbare este o constatare a unui deficit. Totul nu are câmp de expansiune, iar atingerea potențialului, ca realizare a stării de echilibru, este nereactivă și inertă la transformări.
Pentru a evita stagnarea prematură, important este, însă, să nu ne luăm blazarea ca plenitudine, dezamăgirea drept echilibru, suficiența drept completitudine sau teama drept atingere a limitei de potențial. În acest scop, ne ajută să știm că, în toate privințele relevante, plenitudinea și completitudinea nu ne sunt uzual accesibile în condiția umană.


Repere și improvizație

Aplicarea unui principiu bun (atât în formă, cât și în conținut) nu poate rezulta, în nici o circumstanță, într-un efect negativ. În cel mai rău caz, ea poate complica circumstanțele, dar odată depășite acelea, rezultatul ar trebui să păstreze, pe termen lung, valoarea principiului și să depășească neajunsurile circumstanțelor.

Pentru cei obișnuiți să vadă viața ca o combinatoristică și ca o telenovelistică, acest lucru este greu de înțeles. De asta pot fi tot timpul deturnați de la principii, prin invocarea circumstanțelor. Pentru ei viața e un labirint continuu, în care trebuie să depună un efort intelectual neîntrerupt, doar pentru a naviga din confuzie în confuzie.

Despre vina prostiei

Înainte de orice, inteligența este o disciplină: o dedicare, o practică, o pază a gândirii de patimi și emoții – care trebuie să-i fie paralele, nu incidente, dacă vor să nu o fractureze – după niște principii care trebuiesc înțelese în prealabil, și un bun simț în absența cărora nu poate exista.

ADN-ul are doar o legătură indirectă. În sensul în care, cu excepția unor afecțiuni sau neajunsuri fizice inexorabile, aceeași zestre genetică poate sta la baza unei inteligențe superioare sau unei prostii boante. Prin urmare, nimeni nu are scuză pentru a fi prost. Oamenii nu sunt victime ale prostiei, ci vinovați de prostie. În ultimă instanță, chiar dacă opțiunea nu e fățișă, prostia este o chestiune de alegere, într-o măsură indirectă nu mai mică decât cea în care este beția sau anorexia.

Pentru a ocoli ispita prostiei, oamenii trebuie să înceapă prin a-și asculta perpetuu ignorata voce a bunului simț, care se manifestă aproape invariabil și stins undeva, în străfundul minții, în defavoarea gratificării emoționale imediate, a dorințelor și a fricilor, și mai ales a tiraniei nestăvilite a vanității și egoului. Egoul este unul dintre principalii factorii favorizanți ai prostiei, în măsura în care introduce orbirea programată și ucide corectura. Nu ADN-ul, ci toate acestea, combinate, de la o vârstă fragedă, cu ignoranța (care, nu mai puțin, este, după un punct și cel puțin indirect, o alegere) și lăsate să domine demersul intelectual, sunt cele care conduc, chiar în ciuda unui ADN favorabil, pe calea prostiei.

Iar ignorarea înseși acestor mecanisme, desfășurată sub incidența atotputernică a egoului, conduce la condamnarea aproape inevitabilă a proștilor la prostie. Pentru că supune constatarea sinceră, nepregătită și, în anumite momente ale vieții, inevitabilă, a propriei prostii, confruntării directe cu egoul, care, în măsura în care nu poate suferi fisurile, hărăzește constatarea negării, uitării și blocării emoționale și văduvește, astfel, procesul de transformare de condiția sa primordială: acceptarea.