marți, 13 septembrie 2011

Despre vină catolică şi supravieţuirea în creştinism

Paradoxal, creştinismul este o religie pentru cei care îşi nesocotesc păcatele. Îi supravieţuiesc doar cei care reuşesc să le ignore, mai precis impactul lor devastator asupra conştiinţei principiale. Bântuite de spectrul ruinei sufletului, otrăvite de realitatea păcatului, lucidităţilor idealiste nu le rămâne decât abisul reproşului sfâşietor – nişte epave sufleteşti sacrificate pe altarul aroganţei de a vrea să fii bun. Mobilul creştinismului ar trebui să fie nu acela de a fi bun, ci lipsitul de perspectivă “a fi mai bun”. Numai atunci când îţi accepţi imperfecţiunea propriei firi, ca o condiţie cotidiană inexorabilă, ai puterea de a te îngădui ca prezenţă – şi de a încerca să înveţi din inevitabilele greşeli. Creştinismului, mai cu seamă catolicismului, îi lipseşte uşurinţa dogmatică de a îi supravieţui păcatului – de a face, programatic, uitate eşecurile spirituale – fapt cu consecinţe devastatoare pentru cei îndeajuns de iresponsabili să şi le reproşeze. Şi în credinţă, că şi în sistemele politice, occidentalii au sfârşit prin a se lua în serios. O doză de frivolitate ortodoxă le-ar fi fost binevenită. Pentru că vina catolică nu naşte credinţă, ci monştri şi naufragii.
Occidentul şi-a găsit, însă, evadarea din tirania lui Dumnezeu, prin refugierea în neantul agnostic, în administrativul biologic. Pe măsură ce Dumnezeu s-a efeminat, nemaifiind obligatoriu, oamenii i s-au sustras, profitând de slăbiciune.
În fond, cine ar putea crede într-un Dumnezeu care nu infricoşează? În capelele baroce ale Europei occidentale, Dumnezeu s-a subţiat, eterizându-se într-un duhuşor rozaliu şi graţios. Marea vină a catolicismului este aceea că a introdus poezia în rugăciune. Nimic mai departe de chipul aspru, de tată mujic, ce mai apare, fantomatic şi aburiu, în fumul de tămâie, în schiturile ortodoxe de prin puţinii munţi rămaşi neumblaţi. Odată cu sensibilizarea la stil, ruga către Dumnezeu, menită a fi născută din viscere şi furii personale, capătă tendinţe schizoide, intelectuale. Închinarea nu se mai revarsă dintr-o creatură întreagă – fără alternativa unor dimensiuni spirituale paralele, alese după gust – prin aceasta, transfigurată şi unifocală, ci dintr-una atentă, îngrijită şi auto-controlată. Patima delirului se opreşte la un discurs echilibrat şi armonios. Transă conştientă – încă şi mai mult, de sine!
De aceea, ruşii şi spaniolii au fost, poate, singurii creştini care au ştiut să se roage. Ei s-au priceput a se ruga aşa cum trebuie, instinctual, pe alocuri brutal în sinceritate, altfel catharsisul nu se poate produce. Rugăciunea – ca act suprem al devoalării – trebuie sa fie ne-echivocă, să îi lipsească umbrele. Prin aceasta, delicateţea nu îi poate fi decât inccesibilă. Este un mare eşesc – şi, în plus, ineficace ca finalul rugii să nu te găsească mai bogat, pe lângă toate celelalte, decât cu păcatul ipocriziei. La fel ca în amor, pentru a fi acceptat ca atare, pentru fi înţeles şi a te şti iubit în sine, trebuie să fi fost văzut pe de-a întregul – numai aşa iubirea îţi e adresată într-adevăr ţie – nu fantoşei pe care o joci – iar schizoidia poate înceta. Aşa devii întreg în faţa lui Dumnezeu, odată ce concepi a te vedea, însuţi, întreg. Un prieten bun spunea că Dumnezeu e ceea ce cugetă fiecare despre sine. Înainte de orice, rugăciunea trebuie să fie un proces de auto-revelare şi de auto-acceptare. De aceea, rugăciunea trebuie să fie spusă întotdeauna aşa cum cugeţi în sinea ta, cu riscul de a fi brută, lipsită de stil. Dacă Dumnezeu ar trebui să aleagă între o rugăciune pusă în scenă, cu stil, şi una grosieră, autentică până la brutalitate, mă tem că oamenii fini nu ar avea mai mult loc în Rai, decât cel de care se bucură aici, jos, pe pământ. Etica şi estetica sunt două noţiuni complet distincte, chiar dacă intelectualii moderni tind să le confunde, din slăbiciune şi hedonism, în vagul capricios al conceptului de „frumos”. Etica este o estetică a sufletului – şi funcţionând conform unor principii proprii – prin aceasta fiind forma ei cea mai înaltă. Însă manifestările etice – aici se produce confuzia – nu sunt neapărat – şi nici nu trebuie să fie – cuminţi sau delicate, estetice, în sine.
Frivolităţii susceptibilităţii la stil, catolicismul îi adaugă pe aceea că introduce, în distanţa rece, civilizată şi sterilă a ceremoniei catolice, ideea de demnitate umană. Religia nu mai este o îmbrăţişare fundamentală a umilinţei, ci se deturnează către un dialog cultural. În momentul în care ne eliberează de condiţia firii, pentru a ne cruţa susceptibilităţile – în momentul în care ne exonerează de fizica divină, Dumnezeu încetează a mai împărăţi lumea. Luându-ne de consultanţi, creatorul dă semne de ezitare, ratând absolutul. Dumnezeu Tatăl este menit să copleşească, nu să fie apreciat. El nu este simţit, ca atare, decât în genunchii minţii, şi în nici un caz atunci când credinţa îşi ia răgazul, anterior destrămării, pentru a se întreba dacă e praf acolo unde îi și-i va pune. Această pauză a pierderii de sine, această cădere din inconştienţă – antecedent al fervorii – acest control înspre lume secătuieşte şuvoiul efuziunii către cer.
Nimeni nu crede mai devotat în Dumnezeu decât cei care au cunoscut suferinţa. Norocoşi acei care Îl simt aproape în clipele de fericire. Nimeni, însă, nu poate crede cu adevarat în Dumnezeu în starea de mulţumire de sine. Dumnezeu capătă substanţă numai în faţa umilinţei organice, în confruntarea cu propria nimicnicie. De aceea creştinismul le-a fost firesc doar victimelor.
Prin solemnitate şi distanţă, ritualul catolic estompează derizoriul şi familiaritatea din păcătos, transformând omul în instituţie. Însuşi procedeul civilizat al spovedaniei îi oferă nelegiuitului, spre diferenţă de ceremonialul ortodox, distanţă faţă de duhovnic şi demnitate în faţa Creatorului – un păcătos elegant – eliminând, însă, odată cu ele, şi esenţialul condiţiei umane. Poate de aceea şi păcatul catolic pare, prin tradiţie, mai abisal, pentru că omul s-a luat în serios; occidentalul şi-a asumat păcatul până la sfâşierile sale ultime, dar nu şi-a cedat demnitatea. Libertatea şi responsabilitatea îi revin deopotrivă omului occidental, prin aceasta cotidianul şi veşnicia apusene fiind în deplin acord. Occidentalul s-a asumat pe sine. Nuanţa duală, hâtră şi auto-ironică, fatalmente omenească, a „păcătosului” slav-bizantin îi este străină catolicismului. Orientalul se priveşte pe sine dedublat, eul său convieţuind cu un alt "eu", divin şi incomprehensibil, tăgăduindu-şi, astfel, integralitatea răspunderii, pe care şi-o împarte frăţeşte cu Dumnezeu însuşi.
Mitul iniţiativei personale, ruperea de eul organic-difuz impus de divnitate fond comun cu toţi ceilalţi asumarea demnităţii, dar şi a întregii vini în relaţiile confesionale, prin urmare, individualizarea personală, urmată de separarea convenţională de ceilalţi dublată de oroarea contactului fizic, nedemn şi impur într-o deturnare a firescului fiinţei, a îţi privi semenii ca pe entităţi abstracte înseamnă, pe plan vertical, o încetare a comunicării – la nivelul organic, brut, al fiinţei apare o fisură în unitatea creaţiei finalmente, între Creator şi creaţia însăşi.
Odată cu stilizarea lui Dumnezeu, distanţa catolică a rămas, dar înfricoşarea a dispărut. Respectul pe care enoriaşii îl aveau pentru duhovnic, ca trimis al lui Dumnezeu, a fost înlocuit cu respectul pe care preotul trebuie să-l arate creştinului, ca unui client ce trebuie să plece mulţumit. Mântuirea sufletului propriu a devenit o favoare pe care omul i-o face bisericii, prin îndepărtarea duhului şomajului.
La rândul său, spovedania nu mai este un memento de umilinţă, cură tămăduitoare de ruşinare, şi nu mai îngăduie iertării să apară ca un mic miracol, ca o binecuvantare ce rasplateşte şi absolvă, ci apare mai degrabă ca o negociere politicoasă, formalitate manierată cu final aşteptat, pentru că, dacă n-ar fi aşa, există oricând posibilitatea ridicării de la masă, posibilitate pe care ortodoxia încă nu o recunoaşte, cel puţin formal. Lumea cealaltă nu mai sperie, parcă devine şi ea la fel de politicoasă. Iar aici, jos, în lumina delicată a vitraliilor, întrebarea nu mai este dacă vei fi sau nu iertat, ci cu câtă smerenie – o formă elegantă şi controlată a ipocriziei – şi cu câte gesturi pioase trebuie să plăteşti ceea ce ţi se cuvine printr-o înţelegere rezonabilă, civilizată, ca un rest cuviincios al unei credinţe înspăimântătoare.


vineri, 9 septembrie 2011

Despre neajunsurile vieţii

În momentul în care descoperi că viaţa nu are sens, poţi să te faci teolog – încercând să-ţi impui unul, filosof – încercând să descoperi sau să fabrici unul, sau beţiv – întorcând spatele oricărei încercări de sens. Dintre toate, ultima este reacţia cea mai organică și  cea mai viguroasă.


Despre lectură, ca vanitate

Există unii autori pe care îi citim nu doar pentru conţinutul intrinsec al ideilor lor, ci pentru că descoperirea de afinităţi în consideraţiile ce le aparţin ne strecoară în suflet sentimentul propriei valori, senzaţia – iluzie la cei mulţi, conştienţă la câţiva – apartenenţei la o anumită categorie a spiritului. Citirea acestor autori este o raţie zilnică de narcisism, împlinită în confirmarea de sine, în auto-măgulirea şi în percepţia de valoare în care ne vedem oglindiţi, printr-o senzaţie de înfrăţire în concluzie. Prin aderenţă, ne vedem confirmaţi, valorificaţi, inălţaţi într-o ipostază de cvasi-creatori – asociaţi ai creaţiei, învăluiţi în gloria unei înţelegeri pe care o putem revendica, a constatărilor pe care le-am fi putut face  – dar pe care, fatalmente, nu le-am făcut.
Există unii autori asupra cărora revenim, iar şi iar, pentru o verificare personală, într-un simulacru de creaţie. Sunt autori pe care îi îngăduim în suflet ca pe un drog al vanităţii.