miercuri, 13 iulie 2011

Cunoaştere şi vitalitate

          Oare n-am înţeles, fiecare, că vieţuirea cu patimă, în lume, nu este posibilă în absenţa iluziei, a unei ignoranţe vii şi sănătoase? Că a şti reprezintă un plus de decepţie, o scădere a aşteptărilor, prin urmare a motivaţiei – un minus de vitalitate? Că a cunoaşte sfârşeşte în rutină, în dezabuzare – simptomul ei cronic – ca, de altfel, mai toate formele de acceptare?
          Cunoaşterea aruncă umbre – zone de întuneric al noutăţii şi interesului – în urma luminii aflării, născând un teritoriu neutru al entuziasmului, care se întinde pe fostele teritorii ale acestora, împingandu-le – odată cu naivitatea speranţei, motor al reflexului acţiunii, ce are nevoie de incertitudine – la periferia existenţei, departe de locurile încă scăldate de lumina stimulatoare a ignoranţei, altoită fertil de curiozitate.
          Din punct de vedere al tonusului sufletesc, neajunsul cunoașterii este acela că restrânge spațiul misterului, al potențialului
spațiu al speranței și al marilor avânturi sufletești – și al surprizei – teritoriul acumulărilor şi descărcărilor de tensiune spirituală, al înseși circulaţiei sufletului. Restrângându-li-se arealul, speranţa – mobil sufletesc, prin esenţă, speculativ – dispare, iar fecunda tensiune febrilă se subţiază. Ce rămâne în shimbul unei vibraţii sufleteşti înalte, unui contur de energie, este o sumă de date pe un grafic plat. Odată înţeles şi explicat prin cunoaştere, misterul devine o banalitate, tainicul o supraestimare, iar esotericul îmbogăţeşte aria rutinei. Orice acţiune derivă din speranţă, înţeleasă ca potenţial, din speculaţii încă neverificate, dar cunoaşterea nu le hărăzeşte acestora decât o viaţă efemeră. Înţelegerea este pulberea care transformă fertilul în dezabuzare şi surpriza în pretenţie.
         Mi-aş dori o lume în care toţi oamenii inteligenţi să înveţe a se feri de orice cunoaştere inutilă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu