sâmbătă, 11 octombrie 2014

Despre scepticism, ca amăgire


Scepticismul, ca stare cronică a spiritului, încremenită în ea însăşi, într-o permanenţă universală şi nenuanţată, nu poate fi decât un semn al unei lipse de pătrundere, al unei incapacităţi de sincronizare cu viațaîn cel mai optimist caz, al unei lipse statornice de imaginaţie.

Scepticismul îi este necesar spiritului ca un bun simț al rațiunii, ca mecanism echilibrator împotriva pericolului autoamăgirii, al predispozițiilor emoţionale sau al prejudecăților experienței ce incită la concluzionare prematură, nejustificată prin fapt. El este o protecție împotriva deturnării spiritului către tentațiile emoției, o îndepărtare a excesului, o eschivă de la ispita unei decizii pripite prin asumarea temporară a unei indecizii. Rolul său este acela de a păstra proporția justă între o probabilitate a concluziei şi suficiența premiselor – a nu îngădui hiperbola primeia, nefundamentat de cea de-a doua. Prin aceasta, este un anticorp necesar spiritului, pentru a se proteja de inflamațiile erorii.

Ca ipostază, însă, a imobilității și indeciziei, el nu poate viețui decât în vagul inițial al premiselor neaprofundate – în echilibrul primordial al unor probabilități nedecelate – care nu are voie să se cronicizeze dincolo de clarificarea acestora. Prin urmare, scepticismul nu poate exista, cu necesitate, în fiecare lucru, decât ca o etapă efemeră, de ponderare a concluziilor, premergătoare lămuririi, ca o premisă descrescătoare a elucidării. Nivelul său nu poate fi aprioric, nu poate fi o constantă, ci trebuie perpetuu adaptat la obiect, altfel riscând să rămână denaturat, în abstract, rupt de realitatea căreia trebuie să îi fie filtru.

Scepticismul trebuie să fie un respiro consecutiv luării la cunoștință, un răgaz de acomodare, o suspendare temporară a concluziei, în scopul de a o proteja de prematuritate, de a îi permite să se coacă; însă, ca în cazul oricărei decizii, el nu are voie să fie o amânare sine die. Cu alte cuvinte, el se poate manifesta ca o suspendare temporară a concluziei, dar nu are voie să devină o sustragere de la aceasta. O astfel de încremenire în scepticism ar însemna o paralizie a spiritului, o dezicere de facultatea omenească de a distinge. Dincolo de pragul alungării ispitelor facile, de garanție a echității spiritului, scepticismul devine aporie.

Scepticismul – constatare a unui echilibru iniţial al probabilităţilor – trebuie să depăşească, în timp, imobilismul rezonabil iniţial, impus spiritului de nelămurire – el trebuie să se autodepăşească. Scepticismul fiind o fixare temporară a braţelor balanţei, anterioară lămuririi, în momentul în care talerele își modifică greutatea, prin elucidare, nemişcarea balanţei reflectă o deficiență de mecanism, devenind un echilibru înșelător – dincolo de punctul de echilibru al probabilităţilor, orice echilibru în apreciere devine o inadecvare. Echilibrul evaluării nu poate supravieţui constatării unui dezechilibru al obiectelor, un echilibru excesiv depășit prin timp însemnând, el însuşi, un dezechilibru, o eroare de înregistrare.

Fiind, în egală măsură, o decizie, chiar dacă intuitivă, subterană – și anterioară celorlalte – scepticismul nu este mai scutit de eroare decât concluziile false de care încearcă să se protejeze. Ca atare, pentru a fi legitim, el trebuie, nu mai puțin ca orice altă decizie, perpetuu verificat și adaptat la fapt.

Scepticismul cronicizat este o încremenire într-un moment anterior, neactualizat, al probabilităţilor, o neînregistrare a evoluției premiselor. Orice apreciere de echilibru ce nu îi corespunde unui echilibru efectiv al constatărilor ar fi o eroare, nu mai puțin decât neînțelegerea din exaltare inițială – doar că în sens contrar. O percepție de echilibru nereflectată de un echilibru în starea de fapt este o exagerare – o denaturare a reprezentării.

Parafrazând pe un general celebru care spunea că, în bătălie, nu există decizie mai greșită decât indecizia, care permite luptei să se desfășoare fără corecțiile necesare, scepticismul ar însemna o absență din cronologia ulterioară a evaluării: încremenirea într-o etapă depășită.

Următoarea decizie cea mai greșită, cea întârziată absență temporară care, nesincronă fiind cu ritmul bătăliei, nu mai reflectă realitatea câmpului de bătălie, ar reprezenta, în privința scepticismului, defazarea față de evoluția premiselor, neluarea de act că premisele se schimbă: când concluziile devin posibile, scepticismul nu mai este necesar, iar suspendarea concluziei nu se mai justifică – mai mult, nu mai este adecvată. În această optică, neținând pasul cu evoluția constatărilor, scepticismul – decizia de a nu concluziona, corectă inițial, în lipsa premiselor hotărâtoare și a unei eventuale necesități de a decide prematur, fie și incorect, asemenea celei dintr-o luptă – apare ca o amânare nejustificată a clarificării.

Dincolo de momentul evidenţei – în raport cu care persistența scepticismului poate fi un semn de nepătrundere – orice referire la un lucru altfel decât pe nume, printr-o numire falsă sau printr-o absență a numirii, este o denaturare, un dezechilibru descriptiv, în opoziție cu mobilul de echilibru cauționat prin scepticism, o reprezentare infidelă a obiectului – prin urmare, un eșec al lucidității. Scepticismul patologic, cel care refuză permanent să concluzioneze, să recunoască să dea lucrurilor nume – devine, prin aceasta, o inadaptare la real, o abatere de la bunul simţ al chibzuinţei, al dreptei măsuri cum ar spune părinţii creştini care îi este însuși rațiune de a exista. În forma sa cronicizată, nemişcată, scepticismul nu mai ţine cont de scurgerea timpului şi de sinusoidele revelației. O percepție de echilibru aplicată imprecis, persistând separat de echilibrul obiectelor, devine, în sine, un dezechilibru al percepției. Prin aceasta devine şi scepticismul o disproporţie – neadaptarea la timp îl transformă dintr-un factor de justețe într-o formă a erorii. Excesul de ponderare fără corespondență în real îi deschide scepticismului calea către extremă. Scepticismul nu poate fi valid decât într-o perpetuă re-verificare – asemeni oricărei decizii, nu i-ar strica scepticismului să fie ponderat prin scepticism. Pentru că, finalmente, alunecarea de sub propriu imperiu apare o breșă a scepticismului însuși.

Asemeni unui antivirus bine făcut, ar trebui să ne învățăm scepticismul inclusiv despre necesitatea de a fi sceptic cu el însuși.


duminică, 7 septembrie 2014

Răul, ca eșec literar. Despre imoralitate și stil

        Uşurinţa noastră de a trăi cu răul generalizat, ca stare cotidiană, derivă în primul rând dintr-o inadvertenţă stilistică. Fără eufemisme, ca formă a lejerităţii morale, răul ne-ar fi dacă nu insuportabil, măcar mai incomod. Un rău nu ne-ar putea fi neutru dacă ar fi descris prin cuvinte în măsură să tulbure cel puțin în măsura în care tulbură răul însuși, iar imoralitatea nu ar fi la fel de banală – sau măcar la fel de firească – dacă nu ar fi scuzată printr-o inadecvare a limbajului, o edulcorare a descrierii în măsură să îi legitimizeze prezenţa, subţiind-o. Imoralitatea nu ar deveni, astfel, benignă, dacă puterea descrierii i-ar urmări proporţiile, dacă ar fi corect evocată prin limbaj. Întrucât orice percepție morală se naşte dintr-o reprezentare conceptual-sufletească, pentru ca raportarea la orice realitate să fie corectă, este esenţial, în primă instanţă, ca această reprezentare conceptuală să fie precisă, de o rigoare aproape legală, în caz contrar, conceptualizarea și, prin urmare, raportarea fiind inevitabil compromise.
        Pentru aceasta, limbajul ar trebui să-și urmărească abisal obiectul, până la consecinţele sale ultime, chiar cu riscul inesteticului și vulgarului. În caz contrar, evaluarea binelui și a răului se deformează, printr-o distorsiune a reprezentării ce va cauționa o eroare de raportare.
        Ca fond, eufemismele sunt o denaturare. Greşesc cei care cred că fac bine eufemizând răul, civilizându-l. Dacă pe copii trebuie să îi menajezi de întunecimi, adulții au obligația de a le vedea întregi, atâta timp cât se vor gestionari (prin urmare, judecători) ai vieții – măcar atâta timp cât vor ține să recunoască, prin contrast, lumina. Disimulat prin limbaj, obscurizat, răul cotidian devine liber să circule printre noi, sub masca invizibilității – nesancționat, pentru că e, înainte de orice, camuflat. În vreme ce sinceritatea ne-ar obliga să luăm atitudine.
        Oricât de abisală, fapta se diluează atunci când limbajul nu îi transportă pe de-a întregul adâncimea, iar conștiința este menajată. Iar dacă conceptele și evaluarea se raportează la limbaj, cum ne-ar putea stingheri prezența răului, atâta timp cât este descrisă într-o manieră elegantă,  comodă? În măsura în care disimulează substanța, eufemismele sunt o formă a negării. Ca raportare personală, ele devin o formă – voită sau nu – a complicității.
        Printr-o paralelă judiciară, un limbaj comod, insuficient de pătrunzător, ar servi drept tăinuitor al faptei, printr-o estompare menită a-i ascunde adevărata adâncime, ascundere ce sfârșește prin a îi conferi, voluntar ori involuntar, respectabilitatea. Pe un nemernic nu îl poți numi bonom. Unui mujic parvenit nu îi poți spune domn. Dacă pe un hoț îl chemi altfel decât hoț – sau pe un ticălos, altfel decât ticălos – păcătuiești față de însăși menirea limbii, aceea de a reda.
        Astfel, într-o primă instanță, este inacceptabilă descrierea unei realități brute în termeni civilizați. Dacă literatura înseamnă o adecvare a mijloacelor lingvistice la necesitatea unei precizii a reprezentării – mai mult, a unei fidelității în spirit a evocării – atunci politețea excesivă ar fi sinonimă cu o enormă inabilitate literară. Aceasta este însăși baza literaturii: o adaptare a limbii la obiect, folosirea cuvintelor potrivite pentru a evoca substanța. O civilizare a limbii într-o descriere validă literar ar fi posibilă, ca instanţă ulterioară, doar în situația în care o abilitate stilistică ieșită din comun ar putea înlocui proprietatea expresiei, cu valoare de evocare egală, cu egal adevăr. În absența unui talent literar ieșit din comun, calea fidelității literare rămâne inevitabil, prin esență, dacă nu prin formă, invectiva – alternativa edulcorată reprezentând o ratare a descrierii. Astfel, eufemismele nedublate de inspirație stilistică – eufemismele goale, sociale, cu mobilul comodității, în opoziție cu cele folosite ca mijloc literar revelator – ar reprezenta, mai mult decât invectivele, o inducere în eroare, o imprecizie, iar din punct de vedere literar, un procedeu ratat – pentru că eludează substanţa. Iar invectiva ar apărea, prin contrast, ca un procedeu de justețe literară. De asta, orice precizie literară – mai mult, orice acuratețe morală – are nevoie de gamele brutalului, la fel cum instrumentarul pictorului are nevoie de o gamă de umbre.
        Fiindcă, fără această ruptură între obiect și limbaj – fără acest eșec literar – prezența răului ne-ar fi mai respingătoare, iar viețuirea noastră cotidiană alături de rău, cauționată sufletește printr-o mistificare a reprezentării – printr-o inabilitate stilistică ivită fie din stângăcie, fie dintr-o imprecizie morală – ne-ar fi, dacă nu imposibilă, măcar incomodă sufletește.