miercuri, 25 octombrie 2017

Nelegiuire și păcat

La nivel strict personal, între păcat şi nelegiuire, diferenţa apare în cantitatea de firesc care se asociază actului. Păcatul, înainte de orice, este o atitudine psihică. Nici un act, oricât de scandalos, nu degenerează în păcat decât pe măsura realizării lucide și însoțirii cu reproşurile de sine. Păcatul nu există decât dacă este resimțit că atare. Căderea apare în acel rău conștientizat ca atare – imposibil, astfel, de justificat moral – dar acceptat și însușit emoțional, ca o indulgență pe seama insuficienței virtuții, în timp ce nelegiuirea simplă este neutră emoțional. Făcând abstracţie de etică, frapante sunt, în această privinţă, chiar îndoiala şi frustrarea care însoţesc în orice act de nejustificat. Păcatul şi îndreptățirea sunt antinomice. Actul nu se converteşte în păcat decât dacă este neîndreptățit, adică săvârşit împotriva conştiinţei.

Viciul apare, consecutiv, ca o persistenţă în păcat. Viciul nu este decât o repetare conştientă, programatică, a păcatului, în care vinovăţia precede săvârşirea, iar tensiunea îşi găseşte rezolvarea într-o cedare apriorică. Păcatul nu devine viciu decât însoţit de auto-contemplare, atunci când neînfrânarea însoțită de luciditate cedează nuanţelor perverse – şi vinovăţiei – teritoriile pe care reuşeşte să le smulgă voinţei.