În ciuda serafismului sofistic-afectat
al bisericii, răzbunarea este unul dintre cele mai fireşti impulsuri umane, un
dat genetic echilibrator ce constituie – alături de imperativul descurajării
exemplului negativ – logica primordială a dreptăţii omeneşti din toate
timpurile şi spaţiile, baza subliminală a întregului drept modern. Răzbunarea
apare ca o constantă a tuturor religiilor, mai puţin a budismului – care a depăşit-o – bucurându-se
de un loc onorabil inclusiv în Vechiul Testament al creştinismului. Biserica a
uitat convenabil de acesta, concentrându-se pe beatitudinea hristică – şi nici
pe aceasta nu a înţeles-o prea bine, devreme ce a înlocuit profunzimea
filosofiei orientale cu o înţelegere de precupeţ. Biserica a abordat Noul
Testament cu pragmatism simptomatologic, iar damnarea răzbunării a venit
dintr-o confuzie: dezideratul înţelepciunii – depăşirea patimilor – a fost
înlocuit cu cel al neputinţei – incapacitatea de a avea patimi, exersând
programatic uciderea lor în faşă, sfârşind prin a creşte un om dezis de sine,
dezis de viaţă.
În absenţa înţelepciunii, nu există alternativă sănătoasă la răzbunare. Răzbunarea face
la fel de mult parte din pulsul omenesc ca iubirea, ura sau iertarea. Răzbunarea nu poate fi separată de om, fără a-l invalida,
a îl arunca în prăpastia confuziei şi a laşităţii – ambele generatoare de
perversitate – întrucât este singurul răspuns coerent la îndemână, faţă de rău, singurul catharsis accesibil. Răzbunarea este reacţia
firească prin care se poate înregistra şi lepăda nedreptatea, prin care
înfrângerea – ca boală a spiritului – se poate scurge, pentru ca individul să
poată merge, întreg, mai departe; lăsa ziua să apună şi capitolul să se
închidă.
Atunci când iertarea nu îţi este accesibilă, refuzul răzbunării nu poate fi decât o zăgăzuire arbitrară a
impulsului, o absenţă din sine. Când
ai fost rănit, în lipsa anticorpilor imunitari ai înţelepciunii, introducerea corpusculului
străin al răului produs îţi coace în organism, generând ore de nesomn şi nelinişti,
bântuindu-te, infectându-ţi sufletul cu complicaţiile înfrângerii. Pentru a evita septicemia, este necesar ca el să fie
excizat, smuls, în caz contrar, otrăvindu-te încetul cu încetul. Astfel,
răzbunarea apare că un ritual de exorcizare.
Câţi dintre noi nu am simţit, de atâtea
ori, că nedreptatea nu poate fi filtrată,
că ne lipsesc organele pentru a procesa răul în noi, a îi descompune prezenţa urzicătoare
în organism, pentru a îi opri cangrena? Câţi dintre noi nu am fi mers zilnic pe
calea eliberatoare a răzbunării, dacă nu ne-ar fi oprit neputinţa şi laşitatea? Câţi nu am fi preferat curăţenia şi simplitatea balanţei fireşti, sofismului ameţitor al eliberării prin iertare, lipsit de valoare pentru toţi cei în care înţelepciunea nu a dat în pârg?
La modul nenuanţat, răzbunarea este o
manieră de echilibrare a lumii, ce prezintă lumea ca un loc încă drept – de o
dreptate brută, grosolană – în care binele triumfă, în cele din urmă, iar răul
nu scapă nepedepsit; posibilitatea reabilitării după un rău făcut, dătătoare de
încredere într-o lume mai bună. Paradoxal, şi împotriva creştinismului predicat
ca un basm neînţeles de nimeni, răzbunarea îţi arată că Dumnezeu există.
Răzbunarea îţi îngăduie să trăieşti cu
speranţă, năpârlindu-ţi teama, fiindcă te poţi apăra – indirect, printr-o ripostă
de natură descurajatoare. Potenţialul răzbunării, înţeleasă ca pedeapsă, a fost
– mai mult decât orice solidaritate principială şi dincolo de romantismul
desuet al eroismului omenesc generalizat – în rândul oamenilor, cea care a
păstrat, dacă a existat vreuna, o balanţă de putere, o cumpănă între agresiune
şi convieţuire, între război şi pace.
Răzbunarea îţi îngăduie să te
reabilitezi ca om, să te ierţi pentru că ai suportat umilinţa şi reducţia, să
năpârleşti de sub propria neajutorare. Abdicarea din ea, în absenţa iertării veritabile,
îţi compromite voinţa şi vigoarea.
Răzbunarea îţi scurge din sânge acele
substanţe otrăvitoare născute din neputinţă, care se acumulează încetul cu
încetul, sufocându-ţi sufletul – răutatea, cinismul, neîncrederea, neajutorarea
şi nepăsarea – eliberându-te de sub strânsoarea unei nedreptăţi discreţionare,
a infirmităţii, a frustrărilor şi a răului care te înăbuşă. Cu condiţia să nu se
generalizeze ca stare cronică, ea îţi permite dezicerea de ipostazele trecute,
eliberarea de supuraţii, închiderea cicatricei. Să fii un om nou, care a
încheiat o misiune, care a echilibrat un dezechilibru, scoţându-l din minte şi
mergând mai departe, eliberat de povară. Atunci poţi vedea soarele din nou,
inspira aerul cu plămâni plini, gusta mâncarea cu savoare uitată. Răutăţile
lumii se scurg de pe tine, încrederea te copleşeşte, sentimentul că dreptatea
există reînvie. Deşi nu pare, practica răzbunării este generatoare de
înţelepciune – anticamera sfinţeniei – prin aceea că contopeşte dreptatea,
echilibrarea răului, cu conştiinţa faptului că eşti, la rândul tău, capabil de
rău, creând, astfel, impulsul, din ce în ce mai puternic, de a te rupe de el,
de ceea ce ai echilibrat în tine însuţi, de impulsurile tale obscure, de a te
elibera din mocirla în care ai fost asemenea duşmanului tău. Astfel, odată cu
amintirile neîncrederii, neputinţei şi frustrărilor, alunecă din tine şi
răutatea inerentă, însoţită de înţelegerea că nu aceea e calea.
Numai cei care au încercat răzbunarea
sunt, cu adevărat, între toţi oamenii, singurii capabili să ierte. Aceasta
trebuie că este calea hristică, cea a depăşirii substanţiale a derizoriului
lumesc al patimilor, iar nu nevolnicia refulării. În accepţiunea lui Hristos,
iertarea trebuie să fi apărut ca o transcendere a răzbunării – prin dobândirea
unui proces de metabolizare şi
excretare a răului, anterior actului –
iar nu ca o autorecuzare de la potenţialul ei. Înţelepciunea apare, astfel, ca o depăşire a obscurului
omenesc, nu o utopică dezicere de acesta, imposibilă fără anularea potenţialului
de sevă din om.
Razbunarea MA elibereaza... mereeeu, zica cine ce-a zice
RăspundețiȘtergereAcesta este ceea ce eu numesc un articol perfect ;) Și RAR mi se întâmplă să spun asta :)
RăspundețiȘtergereScrii excelent si, basca, rezonez cu ceea ce scrii. Te-am descoperit pe blogul Marilenei Guduleasa, la textul curent, cel despre barbati si, desi ii dau ei dreptate cu tarie - eu chiar am scos o carte intitulata "De ce nu-mi gasesc pe cineva" :D -, iti dau si tie exact aceeasi dreptate, cu aceeasi tarie. Si uite cum situatia e salvata (sau ingropata de tot) de un paradox. :)
RăspundețiȘtergereDaca tot am venit aici, as vrea sa-ti lansez si o invitatie de a fi oaspete pe Boncafe - (siteul pe care am si eu blogul, daca dai clik pe numele meu, vezi ce si cum).
Iata si un link catre un text de-al meu referitor la razbunare:
http://alina.boncafe.ro/?p=28
Zi faina in continuare si Craciun excelent iti doresc!
Alina
PS: vad ca esti si pe FB... :)
Cris, apreciez elogiul, dar nu pot sa mi-l insusesc. Este atat de "perfect", incat l-am modificat si adaugit de trei ori si tot mi se pare prost insailat si insuficient de expresiv. Nu mi se pare ca am reusit sa creez puterea imaginilor pe care le caut, nici sa gasesc expresiile care sa le provoace. M-am resemnat, temporar, cu gandul ca numai Dumnezeu e perfect :).
RăspundețiȘtergereAlina, ma bucur sa aud, chit ca paradoxul imi aminteste putin de fabula cu sultanul si vizirul. M-ar interesa o discutie mai aprofundata despre "de ce nu-ti gasesti pe cineva". Ti-am citit textul despre razbunare si e neverosimil cat de asemanatoare sunt cele doua, cum ai atins aceleasi puncte care mi se par esentiale, chiar daca, la prima vedere, centrul de greutate difera: pe mine m-a interesat mai mult pe nefirescul, amnezia si atrofierea suflteasca a iertarii neasimilate, falsificate, inlocuind perechea iertare - razbunare, cu cea firesc - intelepciune, in timp ce abordarea ta a pornit de la ecouri personale cotidiene. Am publicat deja un comentariu, cu cateva detalii despre punctele care mi se par esentiale. Tinem legatura.
RăspundețiȘtergereDespre "De ce nu-mi gasesc pe cineva", ar trebui sa citesti cartea si dupa aia sa vorbim. :D
RăspundețiȘtergereE de fapt titlul unui text din ea, un text care a aparut pe un fost blog de-al meu si a facut furori la vremea lui.
Întotdeauna mi-au plăcut scurtăturile :) - și am preferat sa ascult în doua ore, cu schimburi de păreri, nuanțări și explicații, ce pot sa aflu citind, de unul singur, într-o zi. În plus, am o reținere în ceea ce privește cărțile ce mi se pare ca ar conține ecourile interioare ale unor întâmplări, în loc de întâmplările în sine. Deși, citindu-te, te cred în măsură sa extragi morala și sa identifici concluzii - pe mine asta ma interesează, mai mult decât diverse povestiri și metafore dezlânate despre dragoste, iubire, amor (cu gemete în crescendo) - se pare ca lumea nu mai are alte preocupări, decât vorbăria goala despre dragoste) de care nu mai știu cum sa ma feresc pe net. Cautam textul care a făcut furori, pentru a îmi face o idee, dar nu l-am găsit. Cum ai descrie cartea ta? Are morala? Știu, cer mura în gura :). De fapt, cred ca am sa o cumpăr, totuși (măcar nu costa prea mult :p), cu condiția ca dacă nu îmi place, ma despăgubești cu o cafea, iar dacă îmi place te premiez eu cu una. Şi vorbim despre de ce nu poți sa-ți găsești pe cineva. Ce zici? Ţi se pare cinstit?
RăspundețiȘtergereDeci, oricum ar fi, ies in castig! :)
RăspundețiȘtergereIt's a deal! :))
PS: chiar crezi ca sunt genul care sa vorbeasca dezlanat despre dragoste? As vrea sa fiu, ar insemna ca sunt fericita!:)
Textul cu pricina a fost publicat pe blogul publicatiei la care am lucrat in trecut - Tango. Dupa ce n-am mai lucrat acolo, blogul a fost sters, chiar asta a fost unul dintre motivele pentru care am decis sa scot o carte cu textele "pierdute". :)
Ba, eu nădăjduiesc ca vom ieși amândoi în câștig! Thou shall have my order tomorrow. Craciun fericit!
RăspundețiȘtergereBa da, ai reușit, crede-mă! ;) În fine, totul e perfectibil pe lumea asta, desigur, dar l-am numit "perfect" pentru că m-a lăsat fără comentarii, fără cuvinte. Și de obicei le am la mine! ;) Este perfect susținut, perfect argumentat, din punctul meu de vedere este fără cusur! ;)
RăspundețiȘtergereCe pot să-ți spun? Mă bucură sincer să aud că găseşti ceva meritoriu în gândurile astea. E o mare bucurie în a şti că nu scriu degeaba, că nu vorbesc în pustie, despre nebunii inutile, că există o relevanţă pentru asemenea preocupări, altfel decât într-un abstract personal.
RăspundețiȘtergerePe de altă parte, nu prea sunt obişnuit să primesc asemenea reacţii, niciodată nu am ştiut să procesez laudele. Mi-e teamă să nu ajung să pun prea mare preţ pe ele, asta ar însemna un dezechilibru şi o cădere într-o fundătură sufletească a mimetismului - aş sfârşi prin a scrie pentru aplauze, pentru alţii, ceea ce ar fi un soi de narcisism. Deja, de când vorbesc cu tine pe net, şi nu doar cu tine, de când primesc reacţii felurite la ce scriu, nu mai am senzaţia că scriu în particular, într-o cameră goală şi limpede, în care sunt doar eu cu mine şi cu gândurile mele, închis de lume. Mai simt o prezenţă, lumea se strecoară înauntru. E un avantaj faptul că cea mai mare parte din ceea ce public e scrisă de ani de zile, din prima tinereţe, acum m-am gândit doar să o şterg de praf, să o şlefuiesc un pic (sau, pe alocuri, modific fundamental :) ) şi să o public. Nu vreau să îmi imaginez cum e să primeşti vreo recunoaştere, de orice fel, pe o scară mai consistentă.
Dar reacţiile tale mă înviorează, îmi este necesar să ştiu nu strig într-o peşteră goală, că nu sunt singur, sau singurul nebun. Pe de altă parte, zic că am început să dobândesc un oarecare început de echilibru care să mă facă mai rezistent la orice exaltare de genul ăsta. De altfel, să cad în fund de la două laude ar fi cam ridicol. La fel ca şi de la 10.
Îmi pare bine să îţi aud părerea, că schimbăm impresii şi gânduri. Să ne auzim cu bine, mult timp de acum încolo!