luni, 27 decembrie 2010

Abolirea a încă unei rămăşiţe a mentalităţii comuniste

              Rugămintea mea e să citiți petiția și, cine dorește, să o și semneze. Sunt încă multe lucruri de schimbat în țara asta.
            Şi, cine știe, dacă se declară sport, poate o să ne fie mai uşor să omorâm niscaiva îmbuibați, bancheri și manelişti. Glumesc, desigur. Aşa cred. Sunt aproape convins.
                 Mulțumesc pentru simțul civic.









vineri, 19 noiembrie 2010

Despre Dumnezeul românesc

În ciuda prejudecăţii larg răspândite, românii nu sunt un popor cu adevărat credincios sau, mai bine zis, nu sunt un popor cu adâncime în credinţă. Fatalismul lor este atât de viu, iar înstrăinarea faţă de orice intensitate atât de mare, încât îl întruchipează pe Dumnezeu din însăşi nevoia de întrupare a propriei pasivităţii, fără a deprinde, însă, din el, vreo înălţare din imediatul lumesc, din duhul patimilor şi al vieţii.
Dumnezeul românesc nu reprezintă un plus deasupra vieţii, o adâncime cerească programatică, căci credinţa românilor nu este o ispită a unei alte lumi – o noţiune vagă, pe care nici un român nu şi-a conturat-o vreodată aşa cum au făcut devoţii vestici, pentru români neexistând o altă lume, în afara celei pe care o pot pipăi – ci se conturează ca o bănuială obscură că fericirea terestră le este inaccesibilă, că există un dat indicibil pentru care nu îşi vor fi niciodată stăpâni ai propriei sorţi.
Românii nu spun niciodată „eu cred în Dumnezeu”, asemenea situare neechivocă le este peste fire. Ei spun „românii sunt un popor credincios”. Un fel de „am auzit că aş fi credincios”, pe care nu îl contrazic făţiş – aceeaşi lipsă de asumare pe care o dovedesc în orice aspect al vieţii – pentru că dezbaterea transcedentală le este străină. Drept pentru care, vor fi suficient de credincioşi pentru a fi în rând cu lumea, dar niciodată atât de credincioşi încât să o transceadă – nimic nu îi este mai străin acestui popor decât apoteoza în numele credinţei, martiriul pentru idee, asimilat cu patologia. Românii nu au iniţiativa transfigurării în credinţă. Ei se pun bine cu Dumnezeu, asimilat unei virtualităţi care nu costă. Atunci când Dumnezeu îi va chema la înălţare, opunându-i patimilor, românii nu se vor desprinde de pământ – ei se vor văita de păcatul vieţii, în care îşi găsesc un prim alibi. Românii sunt atât de organic legaţi de pământ, încât Dumnezeu nu-i va putea lua vreodată din lume. Când Dumnezeu se interpune lumii, ei vor urma lumea, dar nu vizibil şi definitiv, ci meschin, furişat, în aşa fel încât Dumnezeu să nu le poate reproşa niciodată vreo poziţie clară – se vor furişa în patru labe şi se vor întoarce milogi, fără sfidare, fără a-l contrazice, dar fără a-l urma, cu aceeaşi distanţă egală, neasumată, între contraste, chemându-l pe Dumnezeu să ierte – nu pe ei, ci, prin ei, pe viaţa grea pe care le-a dat-o.
Ceea ce îl individualizează pe român, în natura sa, atât de duală şi aparent contradictorie, este prezenţa unui fatalism cvasi-înţelept, altoit pe o lipsă de profunzime transcendentală deconcertantă – în timp ce tocmai această înclinaţie spre imaterial este, în sânul tuturor popoarelor, cauza firească a abandonării lumescului.
Deşi manifestă un scepticism organic, reflex, faţă de tot ce este miraj şi patimă, românul nu priveşte patimile vieţii insubstanţial, ca pe nişte accidente, detururi ale esenţei, aşa cum o face înţeleptul, pentru român concreteţea devenirii fiind însăşi substanţa vieţii. Versurile cântecului popular sunt, în acest sens, revelatoare: „cu ce m-am ales în viaţă, cu ce-am băut, ce-am mâncat şi cu ce am strâns în braţă”. Românul are o neîncredere profundă faţă de orice nu se poate vedea. Lăcomia, tânjala şi patimile – idealizate în dor – îl stăpânesc în egală măsură cu orice creaţie care vieţuieşte la nivelul pământului – românii se descriu, cu mândrie, prin temperamentul latin şi „sângele cald”, deşi din latinitate moştenim doar nepăsarea şi talentul improvizaţiei, modelul fiind, mai degrabă, unul slav, prin înrădăcinarea sa telurică, fără orizont. În iluzia accesibilă, Dumnezeu rămâne o socoteală imprecisă, de dat la un moment obscur. Românul înşeală, minte, fură şi omoară, pentru a îşi atinge scopul pământesc, la fel ca orice alt muritor rătăcit de căile înţelepciunii, şi este, în patimă, cel puţin la fel de departe de idee, de conştiinţa deşertului lumesc.
Ceea ce îl cruţă pe român de ispita autodeterminismului, în absenţa profunzimii pătrunderii apriorice, este percepţia gradului de realizabil în viaţă. Absenţa nu apare în ideea de lipsă de sens, ci în aceea a neputinţei. Românul este fatalist, dar nu prin metafizică, ci prin intimitatea neputinţei.
Românul ia notă intim de evidenţa sorţilor potrivnici abia atunci când, după ce va fi rătăcit pe căile vieţii, eşuează. Predestinarea apare ca o consecinţă a ratării, nu a pătrunderii anterioare actului – momentul în care un altul meditează asupra manierei, a perfectibilităţii şi a reluării, este momentul în care românul conştientizează vidul vieţii, renunţând – atunci, şi nu mai devreme, apare ruperea de lume în care se conturează specificul nostru naţional.
Substanţa întrupării lui Dumnezeu îi este nenorocul („m-a făcut mama fără noroc”) – nu acela de a nu i se fi sortit suficientă cuminţenie pentru a se graţia de calvarul iluziilor, ci acela de a nu-i fi fost dat să izbândească, în ele. În ortodoxie, Dumnezeu, nefiind o dimensiune paralelă vieţii, se naşte din ea, ca o sciziune, o contradicţie internă a substanţei, o expresie a conţinutului de suferinţă al existenţei. Momentul revelaţiei nu precede, prin urmare, păcatul, ci îi urmează ratării, iar înregistrarea căderii revelează sentimentul implacabilului, prin aceeaşi neputinţă a interiorizării eşecului, a asumării.
Înţelepciunea românească este nu atât o conştiinţă a inutilităţii aventurii umane, ci una a neverosimilităţii ei. Românii nu absentează în amăgirile inimii, ci în consecvenţă – predeterminismul românesc spune, deci, că fericirea pământească este nu atât ireală, cât irealizabilă. Prin intimitatea ratării, convertită în iminent şi implacabil, românul abdică de la ipostaza de subiect al vieţii, reificându-se – îşi ia mâinile de pe sine, transfigurându-se într-un obiect al acesteia, care devine o purtare perpetuă, însă forţată, a crucii, spre deosebire de ruşi şi de spanioli, la care drumul crucii este asumat şi voluntar. Prin urmare, fatalismul românesc se substituie mai puţin unei inaderenţe telurice, cât unei tenacităţi substanţiale.
Românii au un scepticism incurabil vis-à-vis de zădărnicia oricărei încercări, fără a avea substanţa transcedentală a situării deasupra ei. Ei încearcă foarte rar după ce au dat greş o dată şi niciodată, dacă încercarea pare supra-umană – inaderenţa la prometeism va face din români, veşnic, un popor stagnant, neîndoielnic şi primordial teluric, sub o mască superficială a înţelepciunii. O naţiune cu un discurs pseudo-înţelept, izvorât mai mult din conştiinţa iminenţei ratării, decât din ocultarea trăirii – la fel ca orice altă manieră, înţelepciunea e subţiată de acelaşi scepticism cu care este privită orice finalitate voluntară. Românul este nu atât un înţelept organic, cât un resemnat organic. Nu puţine au fost cazurile de pseudo-înţelepţi care şi-au lepădat înţelepciunea disolubilă, atunci când lumescul le-a apărut deodată ispititor şi la îndemână. Această perpetuă legare de ce e pieritor, altoită de neputinţa scopului – iată din ce se constituie inefabilul românesc. Perpetua încercare, secerată de la mijloc, în încleştarea cu obstacolul major – aceasta este definiţia „românismului”. Un scepticism, nu faţă de mobil, ci faţă de rezultat. Nu inaderenţa la amăgirile lumescului îi separă pe români de iluzia autodeterminismului – românilor le lipseşte orice altă dimensiune, în afară de aceasta – ci laşitatea în căile lumii, diletantismul izvorât din inconsecvenţă, aceea de a fi încercat şi abandonat în toiul încleştării, a încercărilor vieţii-subiect, a oricărei tentative mai anevoiasă decât facilul spontan.


Reminiscenţă barbară

           A ierta este deliciul ascuns şi suprema afirmare de sine a neputinciosului.


Eşuarea în morală

          Morala este sfinţenia golită de taină, varianta instituţională a sacrului, juridizat şi osificat întru lume, secătuit şi eşuat, asemenea lumii, în formalism, în cinism şi dezabuzare. Morala este proiectarea verticală în jos a înţelepciunii sfinţilor, a unui dincolo scurs de transcendenţă, conturul laic şi raţional al inimii – o sfinţenie politică, transpusă în aparenţe şi limitată la act. Etica este ceea ce rămâne dintr-o sfinţenie care şi-a pierdut carnea şi căreia i-a murit sufletul – o sfinţenie de lepros.


marți, 24 august 2010

Despre Duncan MacLeod şi Maica Tereza

         Credinţa în umanitate nu se poate întemeia decât pe o imensă generozitate ori pe o vârtoasă prostie. Generozitatea îi vine mai uşor omului detaşat: iubeşti mai uşor câinii care nu te umplu de purici. Dar pentru cel nedetaşat, implicat în concretul, detaliat până la grotesc, al existenţei, generozitatea lucidă este sinonimă cu o imensă forţă spirituală. Pentru a fi deştept, plin de purici şi a îi iubi pe oameni, trebuie să fii ori Maica Tereza, ori Duncan MacLeod – Nemuritorul. Iar dacă la urmă nu poate rămâne decât unul singur, cel ce va sta, la sfârşit, în picioare, ca simbol al tăriei sufleteşti supranaturale, va fi, fără îndoială, Duncan MacLeod, din clanul MacLeod. Iar el nu este decât o ficţiune.


Butadă

           Femeile urâte şi vanitoase nu ar trebui să caute, în bărbaţi, sinceritatea.

Prostia, ca politică

            În ziua de azi, decât să-i spui unui om că e prost, mai bine-i tragi două palme. Cu toate acestea, studiile – şi, mai mult, experienţacontinuă să sugereze ca 90-95% din populaţia lumii n-ar fi în stare să inventeze roata, de una singură, sau să folosească conversaţia, fără manual de instrucţiuni.
           Prostia este Marea Nespusă, iar discreţia în ce o priveşte, principalul factor care face posibilă lumea pacifică.


Măsura nebuniei

            Există o mulţime de nebuni care mă îndeamnă să îmi las calea, pentru a urma calea lor strâmbă, care, printr-un miraj veşnic neînţeles, îi rătăceşte mereu de pe drumul cel drept al vieţii, lipsindu-i de tihna aducătoare de pace trainică. Iar aceştia sunt oamenii care măsoară binele şi răul pe pământ.


Antropolgie ferventă

             „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa” se spune. Cum s-ar mai putea cineva îndoi? Într-o lume în care Dumnezeu se descompune, nu trebuie decât să privim în jur pentru a mărturisi asemănarea...


Nebunia lucidităţii

             Starea de nebunie controlată este singura luciditate suportabilă.


sâmbătă, 21 august 2010

Femei, prostituţie, respect de sine şi fiziologia actului

            Puţine lucruri sunt mai reprezentative pentru sfâşierea surdă între constiinţă şi instinct, între individ şi gen, ca amorul femeii.
            În actul dragostei, femeia se scindează într-o tensiune etică necunoscută bărbaţilor – între impulsul de aglutinare al femelei şi percepţia de demnitate personală a individului, ameninţată, prin posedare şi intruziune, de covârşire şi aservirea prin fiziologie, apare o contradicţie direct proporţională cu respectul de sine şi înălţimea morală a individului şi rezolvabilă, finalmente, pe măsura înţelepciunii, vigorii sufleteşti şi a împăcării cu sine a femeii – pe măsura afinităţii ei cu firea.
            În amor, impulsului de acuplare al femelei i se opune teama instinctivă de agresiune – un spectru mereu latent în ocuparea de către un mascul răvăşit şi iraţional şi în decalajul puterii fizice. Chemării împreunării i se împotriveşte oroarea intruziunii; seducţiei contopirii – umilinţa conştientă a posedării; iar demnităţii personale – înjosirea neajutorării. Spre deosebire de bărbat, pentru care dragostea este o afirmare a suveranităţii personale, pentru femeie, ea este înfeudare, o punere la dispoziţie fiziologică, suspendare a demnităţii personale conferite prin civilizaţie, în favoarea unui efemer extatic, abdicare ce evidenţiază, în actul dragostei, un raport ierarhic şi o dilemă morală care, însuşite sub forma unui echivoc sufletesc, constituie fundament pentru pierderea respectului de sine.
            În acest sens, limbajul actului este elocvent – femeia se dă bărbatului, în timp ce acesta o ia. În vorbirea populară, împreunarea este ceva ce bărbatul face, iar femeii i se face, diferenţa de limbaj persistând, de-a lungul veacurilor şi de-a latul popoarelor – împotriva retoricii feministe – în mintea femeilor şi a bărbaţilor, deopotrivă.
            De aici, ideea de prostituţie asociată cu frivolitatea feminină, izvorâtă, astfel, mai mult din absenţa din sine, decât din considerente cantitative. Katherine Hepburn a adorat bărbaţii; Elizabeth Taylor a fost, la rândul ei, o devoratoare de bărbaţi, fără că vreuna dintre ele să fie mânjită de stigmatul dezonoarei. Regina Elizabeta I a Angliei, acuzată, în epocă, de moravuri uşoare, a fost exonerată în percepţia majorităţii şi, prin urmare, în cea a istoriei, de verdictul uşurătăţii, prin praxisul semeţiei. În perioada de glorie a aristocraţiei „civilizate”, acuplarea după bunul plac era o convenienţă socială pe care marile doamne o foloseau cu conştiinciozitate, fără a se expune necinstei, atâta vreme cât ţineau cont de anumite uzanţe menite salvgardării respectului de sine.
            Ideea de curvă nu capătă, astfel, sens, în drama erotică a sexelor, decât din perspectiva uşurătăţii cu care individul consimte să se supună unei asemenea ierarhii fiziologice, a preţului de demnitate personală, pe care reprezentarea umanului este dispusă să o sacrifice pentru o secundă de plăcere, fundamental frivolă.  În aceasta va fi o femeie dispreţuită, în vreme ce bărbatul este scutit, în ipostaza actului, de ingratitudinea înjosirii.
            Nu mai puţin, însă, are ideea ce curvă egale răsfrângeri asupra bărbaţilor, în amorul homosexual, prin originea comună şi similaritatea de natură având ca omoloagă noţiunea de poponar – manifestare a aceleiaşi sfâşieri a demnităţii, ipostaziată diferit între sexe.
            Noţiunea de poponar ultragiază prin aceea că bărbatul, împotriva firescului instinctual şi a axiologiei istorice a masculinităţii, adoptă aceeaşi postură – sacrilegiantă – a aservirii, a abdicării de la demnitatea fiziologică, pe care o dublează, însă, cu o trădare a moralei bărbăteşti – aceea a asumării unei suveranităţi a sinelui, a neatârnării spirituale, până la consecinţele sale ultime – consimţind, prin supunerea trupească, la neajutorare şi vasalitate şi dezertând, prin aceasta, din rolul de furnizor de adăpost emoţional şi ocrotire, căutându-le, în loc, consacrând astfel o neputinţă a asumării singurătăţii rolului de iniţiator al speciei. Repulsia consimţirii la ipostaza de curvă – invazie personală şi supunere contra plăcere – este dublată, prin urmare, în homosexualitate, de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului.
            Extrem de grăitoare este, în aceasta privinţă, chiar diferenţa de percepţie dintre homosexualii activi şi de cei pasivi, în aprecierea gradului de homosexualitate. Un invertit activ este mult mai liber şi mai acceptabil social, în faţa unuia pasiv, adeseori un activ ocazional nefiind nici măcar asociat pederastiei. În lumea antică, distribuirea activ-pasiv se făcea potrivit unor raporturi de vârstă, clasă socială, prestigiu sau bogăţie, adesea inversiunea de postură, împotriva rânduielilor încetăţenite, fiind considerată, în sine, o pervertire. Apare aici, în sânul aceluiaşi sex, aceeaşi idee – aceea a raportului de forţe în confruntarea demnităţilor personale.
            Nu mai puţin, un om care încearcă să placă fără rezervă, uitând de sine, neantizându-se ca prezenţă şi abdicând de la afirmarea personală, care se pune la dispoziţie, anulându-se ca individ, nu va câştiga  niciodată respectul semenilor, imanent legat de neatârnarea omului care îşi este sie însuşi de ajuns.
            Nu întâmplător au considerat bărbaţii, vreme de veacuri, ca fiind a lor femeia care li s-a dat, prin aceea că li s-a expus, li s-a devoalat moraliceşte: prin pasivitate, orice act sexual are potenţialul mental al violului. Prin consimţirea la călcare, prin posedare – vasalizare a teritoriului fizic – femeia şi-a compromis suveranitatea individuală, în schimbul secundei de împreunare. De aici, conotaţia de întinare asociată cedării, pierderii fecioriei, care – deşi prezentă la ambele sexe, din aceleaşi considerente ale ieşirii din sine şi alunecării din demnitatea umană în penumbra fiarelor – le este rezervată apăsător femeilor. Consimţind la invazie, prin pierderea integrităţii trupeşti, şi obiectivarea prin pasivitate, femeia îşi pierde neatârnarea şi dreptul la egalitate mentală.
            Prin concesia încălcării trupeşti şi abdicarea către neajutorare, se stabileşte un raport ierarhic, care nu poate fi explicat, în primă instanţă, decât prin frivolitate ori dedicare. Nu este de mirare, deci, că în abandonul trupului femeii încălcate, dar pură sufleteşte, bărbaţii au văzut, istoric, devotamentul – înmânare a sufletului – alternativa de neconceput a supunerii pentru plăcere comportând cu sine stigmatul preacurviei. De aceea, bărbaţii adoră femeile care cedează în numele iubirii, într-o îngăduinţă care se cere răsplătită, dar le detestă pe cele care se lasă pe spate, în numele plăcerii. Şi tot de aici, stupefacţia masculului care descoperă că femela care s-a abandonat lui nu este a lui, că îl poate trăda, că îl poate urî, cu un suflet inaccesibil lui, care i-a fost ascuns şi a cărui independenţă nu şi-ar fi putut-o imagina.
            Ispăşirea istorică, de către femei, a viciului cedării, a venit – asemenea marilor oameni de lume, care nu neagă sau contrazic niciodată evidenţa, ci o deturnează către ipostaze morale – prin continuitatea sufletească asumată, prin convertirea păcatului în virtute printr-o îmbrăţişare axiologică a umilinţei, sublimată în modestie şi sacrificiu de sine, care – femeile îşi vor fi dat seama – ca principii sufleteşti, impun de o manieră supremă tuturor oamenilor şi, cu precădere, bărbaţilor. Această modestie disimulatoare, această dedicare asumată, însoţită de imboldul de răscumpărare a îmbrăţişării cu tente de abuz, resimţit de un minim simţ de dreptate masculină, le propulsează pe femeile care apoteozează în renunţarea de sine principială – atribut al supremei bunătăţi – la calitatea suverană de adorate, atâta timp cât confirmă, prin comportament, ideea răscumpărătoare, într-o deturnare morală a sensului supunerii. Puterea sacrificiului de sine, în numele unei idei, ideea de victimă demnă, dar neabătută, constituie o forţă morală irezistibilă. Un bărbat îşi poate ierta şi răsplăti femeia care îi cedează şi se sacrifică în iubire, dar nu poate îngădui moral cedarea femeii către bărbat, percepută ca abdicare fiziologică şi adjudecare frivolă. Prin motivarea principială a cedării şi-a răscumpărat femeia respectul de sine, ducându-şi rolul de victimă – supremă autoritate morală – până la capăt. Prin apoteozare – sau camuflare – în virtute, geniul speciei a echilibrat, istoric, neajunsul fiziologiei.
            O artă pe care femeile moderne – umoral răzvrătite împotriva oricărei susceptibilităţi de dezechilibru – departe de a şi-o însuşi, o nesocotesc vehement şi programatic, ca teleologie exterioară ce stă sub spectrul unui simptom social revolut, anulându-i astfel virtuţile vindecătoare interioare şi – în contextul urmăririi pasionate a satisfacţiei sexuale – reliefând tot mai pregnant diferenţa – paradoxală şi ameţitoare, pentru majoritatea bărbaţilor, subversivă şi insidioasă, pentru percepţia de sine a femeilor – între aşteptarea de demnitate personală şi abandonul sexual, din ce în ce mai neechivoc şi mai necenzurat, acutizând astfel paradoxul femeii libere şi egale în moravuri care nu a reuşit să-şi dobândească, în amor, egalitatea morală.
            Puţini au cunoscut femei cu reticenţă în act, cu temere în fiziologie, care să cedeze, totuşi, farmecelor și plăcerilor fără leziuni ale percepţiei de sine. Demne în amor sunt, singure, femeile dezinvolte, neconstrânse, prin inhibiţii, către pasivitate, către ipostaza de suportare – de mediu, asupra căruia se săvârşesc acţiuni – prin urmare, cele care îşi asumă îmbrăţişarea ca pe o cucerire personală, nu ca pe o cedare compromisorie; cele cărora nu le e teamă de flagrantul amorului, în manifestările sale fizice, pentru că nu le resimt că pe o invazie, ci ca pe un act de voinţă. Femeile libere în dragoste sunt, singure, cele neafectate de forma sau direcţia confruntării, pentru care ierarhia fiziologică a actului este redusă la o sumă de detalii anatomice irelevante, care se sustrag, astfel, obiectului, subiectivându-se, cu riscul – reflexie în oglindă – refuzului ostil al constrângerii către pasivitate, de către masculii limitaţi.
            O femeie poate să fie libertină, fără a fi târfă, atâta vreme cât nu este înjosită de act. Pentru a se bucura de bărbaţi şi a nu fi curve, femeile au nevoie de o nouă reprezentare mentală a amorului.