joi, 5 decembrie 2013

Despre Dumnezeul cel bun, liber arbitru şi păcatul originar

          Fără izgonirea din Rai, o explicaţie teologică a istoriei nu ar avea sens, iar creştinismul ar fi imposibil de apărat. Păcatul originar este veriga lipsă a preistoriei creştine, puntea ce leagă Geneza de istorie, intenţia de rezultat. Fără un act de dezicere de Dumnezeu, ar fi fost cu neputinţă de explicat imperfecţiunea creaţiei divine. Nu poate să ne scape faptul că, în comparaţie cu intenţiile, actul creaţiei a fost o imensă ratare. Un Dumnezeu bun, atotputernic şi atoateştiutor nu putea supravieţui eşecului şi nu îşi putea păstra prestigiul, fără o deviere a vinei, iar omul era cel mai la îndemână, fiind, în acelaşi timp, singularizat în nereuşită, de partea opusă Creatorului şi, ca adaos ironic singura parte a creaţiei care, înzestrată fiind cu liber arbitru şi conştiinţă, putea fi făcută răspunzătoare pentru neajunsurile acesteia. Nimic mai simplu decât să suprapui cauzele ratării peste înseşi manifestările sale. De altfel, în negocierea echilibrului de putere creaţie-creator şi în preîntâmpinarea posibilelor acuzaţii ale creaţiei, atribuirea vinei către acuzator era calea cea mai eficace şi cea mai  politică.
              Liberul arbitru şi neputinţa părintelui iubitor de a îşi păstra copilul la sân, iată reţeta – şi, totodată, preţul – prin care Dumnezeu şi-a salvat bunătatea şi perfecţiunea, sacrificându-şi, însă, fără să o intuiască, atotştiinţa. Pentru că Noul Testament a omis că, odată cu concederea la surpriză în faţa actelor creaţiei, Dumnezeu nu Şi-ar putea susţine preştienţa şi pătrunderea, sfârşind prin a Îşi limita atotştiinţa la manifest dar nereuşind, de bună seamă, nici aici, prea bine, de vreme ce strigă prin grădina Raiului: "Adame, unde eşti?". Menită ca o rezolvare universală a destinului omului, pentru cei care caută să împace paradoxul Dumnezeului bun cu o lume rea, pentru cei care condamnă omul pentru a-L salva pe Dumnezeu şi – odată cu el – propria lor dependenţă de justiţie şi de sens, Teoria Păcatului Originar avut, prin urmare, o scăpare impardonabilă: liberul arbitru uman nu poate coexista cu atotştiinţa, perfecţiunea şi bunătatea divină, luate laolaltă.
            Nu poţi fi atoateştiitor fără să fi citit – cu necesitate, ante actum tot drumul omului, fără o conştientizare a rezultatului propriilor demersuri, fie ele şi fiinţiale. Nu poţi fi atotputernic, fără a dispune de mijloacele minime pentru a reflecta, în creaţie, o absolută fidelitate fată de intenţii – deci, incompetenţa sau neputinţa, nu pot fi, nici ele, invocate. Problema este cum Ţi-ai putea oare, asumându-Ţi integral creaţia, apăra o prezumţie de bunătate, în prisma fiascoului istoriei? În raport cu creaţia, Dumnezeu nu poate fi atotştiutor, atotputernic şi bun, în acelaşi timp.
            Conştientizarea acestei contradicţii esenţiale modifică radical perspectiva. Pentru că, administrând noi probe la dosar, întrebarea îşi schimbă sensul – şi se multiplică: să se fi dezis oare creaţia de părintele său sau a fost părintele cel care Şi-a abandonat, anterior actului, fiii? Se aştepta Dumnezeu Tatăl la ce avea să se întâmple? Dacă nu se aştepta, în ce fel se poate descrie atotştiinţa Sa? Poate fi Dumnezeu perfect, dacă nu Îşi poate intui efectele propriilor acte şi cine se poate lăsa pe mâinile unui creator cu un comportament de diletant? Dacă le-a intuit, de ce nu le-a corectat? Dacă ştia că omul este întocmit greşit, de ce l-a făcut astfel? Ca un corolar, admiţând că o creaţie atât de imperfectă putea ieşi din mâinile unui Creator perfect şi atoateştiutor, unde apare bunătatea Sa în osândirea veşnică a omului la istorie?
            Marea confruntare cu rechizitoriul istoric ne revelează Vinovatul, condamnat fie la pierderea prezumţiei de bunătate, fie la renunţarea la propriile Sale atribute divine. Dacă Dumnezeu ştia ce face, nu are nici o scuză. Dacă nu ştia, atotştiinţa este o minciună mai mult, minciuna unui creator diletant. Budismul a intuit bine incongruenţa, deposedându-l pe creator de conştienţă. Ruptura creaţiei faţă de un Creator conştient deci responsabil ar răsturna, la o analiză mai atentă, acuzaţia iniţială şi, paradoxal, ne-ar justifica, din punct de vedere al culpei, întreaga devenire. Dacă ar fi conces, măcar, la propria neştiinţă, Dumnezeul Vechiului Testament s-ar fi putut scuza prin incompetenţă, recunoscându-şi propria nepregătire, dar s-ar fi condamnat la uitare şi deriziune, asemeni unui tată cu existenţă exclusiv biologic-efemeră ar fi rămas demiurg, dar nu ar mai fi fost Dumnezeu. Prin intrarea în Noul Testament – şi în noile atribute de suveran absolut şi omniprezent – Dumnezeu S-a autocondamnat la asumare.
             Din punct de vedere al Noului Testament, creştinismul a greşit când a acceptat conştienţa divină. Prin aceasta s-au sacrificat evangheliile pe altarul Vechiului Testament, acceptând un Dumnezeu antropomorf – şi făcându-L răspunzător. Din perspectiva opusă, plecând de la ideea de conştienţă a Vechiului Testament, creştinismul a greşit iarăşi, absolutizându-L prin perfecţiune (atotştiinţă şi atotputere), dorind să Îl poziţioneze, spre diferenţă de zeii păgâni, deasupra contestării, deasupra hulei, refuzându-I oricare defect sau limitare omenească, care L-ar fi putut scuza, micşorându-L. Dacă s-ar fi mulţumit cu aspectul său iudaic, patriarhal – provincial – dacă nu s-ar fi îmbarcat în aventura sa omnipotent-universală, Dumnezeu ar fi fost mai uşor de explicat. Dumnezeul Vechiului Testament, cel al triburilor lui Israel, deşi conştient, nu Îşi afirma atoştiinţa. Nu Îşi revendica perfecţiunea şi nici bunătatea, ci doar puterea şi aprecierea loialităţii. El nu îi transcende, în esenţă, pe străvechii zei antici, ci Îşi afirmă doar, printre ei, supremaţia. Dumnezeu nu le spune iudeilor că nu există alţi Dumnezei, că  nu vor avea alţii – libertatea de manifestare a evidenţelor, conţinută aici, a fost ratată.
             Măcar Vechiul Testament a fost sincer ca şi Noul Testament, de altfel, luat în parte o sinceritate pe care creştinismul, în calitate de credinţă hibridă, a pierdut-o. Puţine pasaje sunt mai revelatoare, în privinţa modestiei divine involuntare, decât cartea Potopului – la un moment dat, Dumnezeu Îşi observă creaţia – şi nu Îi place, drept pentru care o îneacă. Orice pretenţie de atotştiinţă sau de acordare de libertăţi creaţiei (admiţând că ar fi posibile simultan) dispare din cartea Potopului.
            Mai revelator este, însă, faptul, că, şi în absenţa atotştiinţei divine,  creaţia tot nu ar putea prelua vina Creatorului – măcar prin statistică.



             Dintr-o vanitate explicabilă, Dumnezeul Vechiului Testament a preluat perfecţiunea Noului Testament, pentru absolutizare neputând, însă, renunţa la conştienţa vechiului zeu, renunţare care L-ar fi îndepărtat, la fel ca pe creatorul din reveriile lui Sidharta Gautama, din sfera preocupărilor umane, din postura de interlocutor al omului L-ar fi transformat într-o absenţă incompatibilă cu pretenţiile de stăpânire ale Dumnezeului lui Israel, amplificate tentant de posibilităţile Evangheliilor. Dumnezeul Vechiului Testament, care se dorea venerat, nu putea accepta inconştienţa din Noul Testament, care I-ar fi golit şi împuţinat altarele. Mai mult, vanitatea nu I-a permis nici să fie imperfect imprefecţiunea L-ar fi făcut contestabil, derizoriu doar un zeu mai răsărit, incompatibil cu pretenţiile de atotcuprindere exclusivă a unui zeu care dorea să ocupe tot spaţiul. Bunătatea, ca esenţă a Noului Testament, nu putea să lipsească din portretul final, fiind, ea însăşi, înscrisă într-o noţiune de perfecţiune extinsă, transformată moral.
           Dincoace de toate acestea, totul este evidenţă.

            În ultimă instanţă, Vechiul şi Noul Testament sunt incompatibile, iar alipirea lor s-a făcut pe genunchi. Iar tot acest amestec pripit, neverosimil şi grandoman, de atribute hibride, nu poate fi susţinut, în raport cu rezultatul, vădit lamentabil, al creaţiei.


            Paradoxul credinciosului, veşnic explicabil prin teama de singurătate, este că, din toate atributele pretinse de la un Dumnezeu colosal, cel mai uşor sacrificabil va fi fost bunătatea. Confruntarea divinităţii perfecte, dar inconştiente, ce va fi fost conţinută în evanghelii, cu imperfecţiunea conştientă şi voluntară a creatorului Vechiului Testament – prin urmare, contopirea măreţiei absolute a Dumnezeului nou cu rezultatul asumat prin conştienţa celuilalt nu s-a putut reconcilia decât prin sacrificarea bunelor intenţii. Este preţul pe care trebuie să îl plătească un Dumnezeu scrutabil unei compilări încropite. Astfel se face că, până în ziua de azi, mobilurile divine rămân insondabile, veşnic analizate şi în căutare de elucidare, în vreme ce atotştiinţa şi atotputerea divină rămân dincolo de îndoială, incontestabile. Paradoxal, politic vorbind, aceasta ar fi mai acceptabilă decât alternativa: l-ar face pe Dumnezeu un zeu rău, dar l-ar lăsa să fie Dumnezeu. Alternativele inconştienţa sau imperfecţiunea nu L-ar mai fi făcut un Dumnezeu de luat în seamă sau de îmbunat, de atras, de conjurat. Este mai uşor să Îi aperi lui Dumnezeu mobilurile, decât derizoriul sau lipsa de calificare. Oamenii pot accepta mai uşor un Dumnezeu rău, dar absolut, decât un zeu facultativ, cu o postură discutabilă şi evitabilă. În perspectiva bilanţului istoric al creaţiei, bunătatea divină a devenit o victimă colaterală a sacrificării inconştienţei Dumnezeului budist al Noului Testament, al Dumnezeului Hristic, pe altarul vanităţii şi dorinţei de putere absolută a Dumnezeului israelit.
              Teoria Păcatului Originar a devenit, astfel, involuntar şi inevitabil, teoria eretică a Spectatorului Nepăsător, revelând destinul implacabil al omului, sortit să joace o farsă meschină şi ineludabilă, de către un Dumnezeu răuvoitor. E o naivitate să nu crezi într-un viciu de esenţă în natura umană, dar este eliberator să afli că Dumnezeu nu i-a fost străin – o divinitate departe de Dumnezeul tolerant şi împăciuitor al creştinătăţii, pentru care a fost suficientă o greşeală, pentru o condamnare irevocabilă, o divinitate atotştiutoare care a intuit de la început firea nevolnică a creaţiei sale, pe care El însuşi i-a făurit-o astfel, şi căreia nu s-a deranjat să-i aplice corecţiile necesare.
            Din acest punct de vedere, catarii au înţeles cel mai bine antinomia – căderea din Rai fiind punctul central al religiei lor – iar concluzia lor a fost singura care putea să îi salveze lui Dumnezeu bunătatea şi atotştiinţa – fără a reuşi, însă, să îi salveze atotputernicia: istoria şi lumea întreagă nu pot fi decât lucrarea diavolului, iar Dumnezeu se află, asemenea vechiului duel al zeilor persani Ahura şi Ahriman, într-o continuă luptă cu satan, pentru suflul divin închis intr-un corp de carne. Străvechiul zeu zoroastrist avusese, însă, înţelepciunea să nu îşi asume perfecţiunea, variantă comodă care, pentru Dumnezeul creştin, nu mai este, de mult, posibilă. Or, putem noi accepta perfecţiunea divină în absenţa atotputerniciei, în contestabilul unui zeu care nu poate dispune de duşmanul său? Prin aceasta va fi fost catarismul insuportabil papilor. Fatalmente, pentru creştinism, separarea lui Dumnezeu de crearea lumii este imposibilă – Dumnezeu Îşi poate contrazice atributele, dar nu Se mai poate dezice de ele – neputându-se sustrage, astfel, asumării neajunsurilor acesteia, cu toate consecinţele sale. Se vede că budismul şi Plotin au făcut bine mizând pe inconştienţa fiinţei divine ultime. Problema lui Dumnezeu este aceea că absenţa din creaţie nu îi este admisă unui Dumnezeu atotputernic, iar o creaţie proastă nu îi este îngăduită unui zeu bun, perfect şi atoateştiutor. Iar creaţia este, din punct de vedere al propriilor Sale principii, inevitabil, proastă.
            Deşi menită a îl achita pe Creator, făcându-l pe om să poarte, pentru eternitate, întreaga vină a propriei firi, şi a umple bisericile, teoria Păcatului Originar a sfârşit prin a avea un rol eliberator. Filosofia l-a salvat de aceasta dată – şi nu a făcut-o deseori – pe om, devoalând conspiraţia şi cooptându-l pe Dumnezeu că tovarăş întru păcat. În lumina atotştiinţei şi atotputerniciei divine, căderea din Rai mută povara ontologică a vinovăţiei, exonerând creaţia şi incriminându-l pe Creator. Salvarea este multiplă, deşi insuficientă. Întâi, trădarea virtuţilor divine devine benignă, rămânând fără obiect, atunci când constaţi că Dumnezeu însuşi nu se simte legat de ele. Apoi, Dumnezeu nu a fost trădat, s-a trădat singur, prin actul defectuos al creaţiei – iar istoria apare doar ca o consecinţă antropo-biologică a ratării divine. Astfel, vina faţă de Dumnezeu, culminată în vina catolică, dispare, nu în ultimul rând, şi pentru că Dumnezeu îşi pierde statura morală. În plan etic, vina în faţa conştiinţei se împarte, iar anvergura Complicelui face orice reproş nesemnificativ, prin comparaţie. Iar, când te gândeşti că până şi partea ta de vinovăţie – aceea ce îţi revine prin existenţă şi liber arbitru – a fost o idee proastă, asupra căreia – cu tot liberul tău arbitru – nu ţi s-a cerut consimţământul, întreaga istorie devine o piesă de teatru prost însăilată.
             Iar dacă, schimbând perspectiva, înţelegi că, prin mecanismul propriu al fiecărui om, transpus la scara omenirii, istoria nu putea evolua decât într-un singur şi ineludabil sens, iar liberul arbitru nu este decât o camuflare poetică, perpetuu reînnoită, a neputinţei noastre de a ne intui propria natură şi consecinţele ei viitoare, unice prin structura noastră condamnată, tabloul renghiului devine complet şi nimic nu îl mai poate salva pe Dumnezeul Vechiului Testament. Mântuirea apare, astfel, nu prin asumarea şi răscumpărarea sublimatoare a căderii – reţeta creştină – ci prin abandonarea ei completă în seama Creatorului.
 Există unii oameni aleşi – pe majoritatea, societatea îi cunoaşte, îndeobşte, ca "rataţi", dar detaşarea lor de lume nu este o consecinţă a ratării, ci adesea ratarea este o consecinţă a inaderenţei la lume – care nu pot fi liberi până ce nu cunosc eliberarea supremă – nu atribuirea unui scop, vieţii, ci puterea de a o blestema, de a se dezice de ea, scăpând astfel de tirania ei obligatorie şi lipsită de sens. Credem în Dumnezeu pentru fiecare dintre noi simte, din când în când, nevoia de a ne trage respiraţia sub absurdul poverii şi a acuza, de sub ea, viaţa. Religiozitatea apare ca o manifestare a dorinţei fireşti de a fi, la rândul nostru, procuror. Religia devine unica opţiune de a ne comunica obiecţiile, iar credinţa lui Dumnezeu – condiţia prealabilă a rechizitoriului. Astfel, credinţa apare ca o necesitate intrinsecă a eliberării prin anatemă, iar blasfemia ca un act de devoţiune – recunoaşterea divinităţii fiind o precondiţie a sfidării. Prin resentiment, relaţia cu Dumnezeu este una nemijlocită şi cât se poate de sinceră: blasfematorul crede, dar nu este de acord. De defectul lumii, ratatul nu poate învinui lumea – adevărul i s-a devoalat reproşurile adresate lumii ar ocoli esenţa: de aceea, el se adresează direct autorului, nu intermediarilor, victime ca şi el. Pierzând lumea, ratatul nu mai are loc unde să vieţuiască, în afară divinităţii. Eşuatul nu are cui să se adreseze, în afara de Dumnezeu: nimic altceva nu e de substanţă. Raporturile lui cu semenii sunt restrânse la raportul cu Omul, dintr-o postură deresponsabilizată aceea de creaţie.
              Dar resentimentul nu este, finalmente, total: dezmoştenitul îl iubeşte pe Dumnezeu cel puţin la fel de mult precum îl acuză, cu toate resursele pe care le-ar adresa cineva ultimului şi singurului său Tovarăş. Ratatul nu I se poate adresa lui Dumnezeu decât cu iubire, ura izolându-l iremediabil de ultima companie posibilă. Este revelator pentru natura umană şi, totuşi, neverosimil din punct de vedere al religiilor, că, după ce se va fi detaşat de propriile patimi şi de propria înstrăinare fiul rătăcit ajunge să găsească, totuşi, în adâncul inimii, suficientă putere să îşi ierte Tatăl. Cu atât mai mult cu cât va fi realizat că patimile îi sunt insubstanţiale în raport cu preocupările Tovarăşului şi, probabil, nesocotite de către Acesta, deşi insuportabile pe pământ. Ratările îl scot pe om dintr-o evaluare lumească, îl exonerează de nesemnificativul detaliului. Mai mult ca sigur, Îşi va avut şi Dumnezeu nemulţumirile şi ispitele Sale. În fond, cine îl poate înţelege mai bine pe Dumnezeu, în înstrăinarea sa din lume, decât un însingurat? Îşi va fi găsind oare Dumnezeu mântuirea în iertarea fiului Său urgisit, ca vorbitor al întregii firi rătăcitoare?


3 comentarii:

  1. Filosofia e simpla: Dumnezeu e bun deoarece creeaza lumea, adica o constituie. Fara El nu am exista. Adica este bun ceea ce exista, deci raul este nefiinta. Putem spune cu certitudine, natura, adica fiinta, (in sensul termenelor grecesti ousia, fusis) este buna, insa modul fiintarii aduce problemele in creatie. Omul a fost creat sa fiinteze dupa cum fiinteaza Dumnezeu (aceasta inseamna dupa chipul si asemanarea) adica liber, sa nu depinda de natura sa. Dumnezeu este Persoana (prosopon) adica existenta Sa nu depinde de fiinta dumnezeirii, asa si omul ar fi trebuit sa fiinteze fara a depinde de fiinta sa creata, ci de Cel ce l-a constituit. Asa zisul pacat originar consta in faptul ca omul a ales sa se constituie prin natura sa creata, adica s-a rupt de Cel ce practic l-a adus din nefiinta la fiinta, dorind sa existe doar prin natura sa. Fiinta creata (natura) este permanet amenintata cu nefiinta datorita caracterului creat al acesteia. Deci caderea lui Adam nu este una morala, ci ontologica. Practic omul a ales sa fiinteze doar prin propria natura, insa asta s-a dovedit ca o alegere gresita deoarece omul nu exista prin sine (adica prin natura sa) ci este permanent constituit de catre celalalt. Asta o putem observa chiar in viata de zi de zi. Cum am ajuns noi pe lume? Prin parinti.Deci ei ne-au constituit. Cum traim? Prin hrana, lumina si toate celelalte? Cine ne ofera toate acestea? Natura? Sigur ca da. Concluzia? Omul nu exista singur, depinde permanet de altcineva chiar in lumea creata, deci creatia depinde de Creator.
    Din ce am citit eu din articolul tau, vad ca Dumnezeul pe care tu l-ai cunoscut pana acum tine de mitologie populara, catolica sau ortodoxie academica stearpa.Dumnezeu nu este asa cum este prezentat de aceste basme, El nu are iubire, El este iubire, insa orice dragoste prezinta pericole. In asta sta frumusetea, ca Dumnezeu nu ne-a creat masini, ci oameni liberi, caci tocmai prin libertate se poate ajunge la iubire. Cine nu este liber nici nu iubeste. Tu crezi ca copiii iubesc? Nu, sunt pur si simplu atasati de cei din jur deoarece acestia ii ajuta, adica le da permanent fiinta. Apoi cand omul ajunge la o maturitate (duhovniceasca) poate sa fie liber si sa dea si el fiinta altora, sa le ofere existenta, adica dragoste libera fara sa ceara nimic in schimb. Dumnezeu nu ofera nimic omului in afara libertatii, insa omul nu vrea libertate, se teme de ea, el vrea SIGURANTA. Insa in dragoste nimic nu este sigur. Cine vrea siguranta se comporta precum un copil, adica e imatur. Omul in adevarata lui stare e liber, dar nu in situatia actuala a lumii, ci atunci cand se leapada de lume nu pentru a fi singur, ci cu Hristos iar prin Hristos cu toata creatia. In termeni teologici aceasta inseamna ipostaziere tuturor in Hristos.
    Scuze pentru repetari sau pentru exprimarea prea directa fara multe justificari. Am scris totul in graba in cateva minute, adica ce mi-a venit direct in minte, deoarece sunt pe picior de plecare. Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ideea articolului este alta. Dumneavoastră redaţi aici, ad litteram, dogma, şi o faceţi cu erudiţie. Ideea articolului este tocmai aceea că dogma este nesustenabilă, pentru că ratează pe deplin înţelegerea unei ecuaţii de clasa a V-a: creaţia nu pote fi explicată prin aplicarea atributelor divine. Atotştiinţa divină nu poate sta în aceeaşi propoziţie cu libertatea creaţiei. Un Dumnezeu atotştiitor nu avea cum să nu ştie ce drum va alege creaţia - este atât de simplu - fiind atoateştiutor. Să fii atoateştiutor înseamnă că ştia anterior creaţiei. De altfel, nu trebuie să fii atoateştiutor pentru a vedea cam ce hram poartă omul. E suficient să trăieşti câteva zeci de ani, cu ochii şi urechile deschise, printre oameni - şi tot îţi dai seama ce va fi ales. Teoria Păcatului originar e o rezolvare facilă - nu Dumnezeu e de vină, iată, oamenii sunt. Evident că nu există sistem religios în care Dumnezeu să fie de vină. Totul era bine dacă se oprea aici, putea fi credibil. Dar din amestecul cu noul testament rezultă nişte contradicţii care nu pot fi rezolvate.

    De altfel, vechiul testament descrie multe situaţii în care Dumnezeu nu este nici atotputernic, nici atoateştiitor. Felul în care Dumnezeu îl caută pe Adam prin grădina Edenului este doar un exemplu - nu ştia unde e. Restul sunt speculaţii ulterioare. Nimic din bilbie nu ne spune că ştia. De altfel, neştiinţa lui Dumnezeu - de fapt, în acea perioadă, un zeu mai răsărit - se vădeşte din multe capitole ale vechului testament.

    Pretenţiile de perfecţiune au apărut ulterior, prin alipirea de iudaism a noului testament, de sorginte budistă, dând naştere unui Dumnezeu hibrid, cu contradicţii inerente. Creştinismul ar fi făcut bine dacă ar păstrat profunzimea budistă, dar avea nevoie de o geneză, nu-i aşa?, pe care discipolii - neavând viziunea maestrului - au luat-o cu împrumut din vechea lor religie. Probabil că, până la sfârşit, le-a scăpat faptul că între predicile lui Iisus şi învăţăturile Talmudului se cască o prăpastie insurmontabilă.

    În plus, ideea unui Dumnezeu paralel, care nu intervine în creaţie, cred că era complet străină iudaismului - care are nevoie de un zeu căruia să i se poată închina. Aşa a apărut amestecul ăsta neverosimil, prin preluarea conştienţei, de la vechiul testament, al cărei rezultat este unul vădit nesustenabil.

    Sumarizând, Dumnezeu, aşa cum e reflectat de textele biblice, este unul eclectic, rezultat din mariajul a două texte absolut separate - noul testament de sorginte budista, şi vechiul testament iudaic. Combinaţia rezultată este la fel de eclectică şi, tocmai prin pretenţia însişirii nediscriminatorii a tuturor atributelor divine ale celor două cărţi, rezultă un Dumnezeu nesustenabil.

    Dacă Dumnezeu ar fi rămas cel al vechiului testament, adică imperfect, lipsit de atotştiinţă şi atotputere, ar fi fost scuzabil, dar ar fi rămas unul dintr-o pleiadă de zei antici, ceea ce este, indubitabil, şi calapodul său divin iniţial, de zeiate iudaică, devenită absolută. Dumnezeul Noului Testament, perfect (atotştiutor, atotputernic şi bun) nu poate funcţiona, pe de altă parte, decât cu atributul de inconştient - Plotin şi budiştii explică pe deplin asta.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dumnezeul creştin este perfect şi conştient - trecând peste contradicţia iniţială, semnalată de precursori - asta înseamnă, atotştiinţă, bunătate, atotputere şi conştienţă. Este o perfecţiunea ştiutoare (care ştia de rezultatul creaţiei) - asta ni se spune limpede - rezultă din însuşi atributele divine asumate. Dar i-a convenit - în orice caz, nu a schimbat-o. Perfecţiunea nu se poate împăca nu rezultatul mai mult decât imperfect, al creaţiei - decât într-un singur mod - teoria budistă a emanaţiei inconştiente: viaţa a luat fiinţă indepenedent de voinţa conştientă a lui Dumnezeu. Dar creştinismul nu a putut accepta inconştienţa. prin urmare, fără voie, l-a responsabilizat pe Dumnezeu - care va trebui să îşi asume fie neştiinţa, fie răutatea, în cel mai neutru caz, nepăsarea. O creaţie defectă nu poate apărea decât dacă lui Dumnezeu nu îi pasă de de iese, vrea să o facă defectă sau nu avea habar că va fi defectă - nu?, teoria libertăţii, care contarvine fundamental noţiunii de atotştiinţă. Nu pot coexista toate acestea, în acelaşi timp, cu rezultatul creaţiei. Restul sunt discuţii copilăreşti, încercând să explici înghesuirea unor trăsături grolosan diferite, în acelaşi concept.. De altfel, Plotin, ne spune că perfecţiunea şi conştienţăa nu pot coexista, punct - după cum aminteam - şi este logic ce spune.

    Dar lăsând atotştiinţa la o parte, "greul" materiei, pe care nu l-am abordat în acest articol, este că libertatea este o iluzie. Materia funcţionează după legi imuabile, concretizate în principii electrice, dinamice, chimice. Biologia, psihologia se bazează toate pe legi fizice - admiţând că sufletul însuşi este o masă de energie. Combinaţia, aparent aleatorie, dintre acţiunile creaţiei, în ipostaza sa multiplicată (de fapt, această ipostază multiplicată la infinit este alibiul libertăţii, prin disimulare, prin aceea că face urmărirea imposibilă), combinaţia aceasta, deci, funcţionează după nişte legi extrem de precise, ceea ce face ca şi interacţiunea elementelor (care dă naştere, în ipostaza accesibilă fiecărui individ, experienţei) să se facă într-un mod extrem de rigid. Prin aceasta, se manifestă ca un sistem meteorologic - imprevizibil - prea multe variabile, mai mult, necunoscute - dar nu mai puţin implacabil, ca evoluţie. De fapt, singurul lucru care ne permite să vorbim de libertatea este incapacitatea de a proiecta şi de a anticipa. Dar fiecare dintre noi înţelege limpede că, în fiecare ipostază a vieţii noastre, nu puteam lua nici o altă decizie decât cea pe care am luat-o. Este o prostie să spui "păi, dacă eram eu acuma, acolo, făceam altfel". Niciodată nu eşti tu cel de acuma acolo - ăsta este secretul neschimbabilului vieţii - ci e cel de atunci, care avea nişte predispoziţii, înclinaţii, tensiuni, experienţe, etc., unice, care nu se puteau manifesta decât într-un anumit fel, într-un anume context dat. Singurul lucru care te face să crezi că ai putea lua vreodată o altă hotărâre decât cea pe care o vei lua este faptul că nu cunoşti realmente curentele subterane ce îţi traversează sufletul, sursa lor şi direcţia lor - şi nici felul materia va interacţiona cu tine, dincolo de curentele proprii, în orice clipă, după aceleaşi legi imuabile, fie ea animată sau neanimată. Despre asta, am să vorbesc, la un moment dat, într-un articol ulterior.

    Asta este ideea textului. Nu despre ce anume spune dogma tratează, ci tocmai despre nesustenabilitatea ei. Nu voi mai comenta suplimentar - cred că am lămurit, în mare, ideea din spatele textului, care îmi părea lămurită chiar din text.

    Mulţumesc pentru comentariu. Vă urez sărbători cu bine!

    RăspundețiȘtergere