duminică, 7 septembrie 2014

Răul, ca eșec literar. Despre imoralitate și stil

        Uşurinţa noastră de a trăi cu răul generalizat, ca stare cotidiană, derivă în primul rând dintr-o inadvertenţă stilistică. Fără eufemisme, ca formă a lejerităţii morale, răul ne-ar fi dacă nu insuportabil, măcar mai incomod. Un rău nu ne-ar putea fi neutru dacă ar fi descris prin cuvinte în măsură să tulbure cel puțin în măsura în care tulbură răul însuși, iar imoralitatea nu ar fi la fel de banală – sau măcar la fel de firească – dacă nu ar fi scuzată printr-o inadecvare a limbajului, o edulcorare a descrierii în măsură să îi legitimizeze prezenţa, subţiind-o. Imoralitatea nu ar deveni, astfel, benignă, dacă puterea descrierii i-ar urmări proporţiile, dacă ar fi corect evocată prin limbaj. Întrucât orice percepție morală se naşte dintr-o reprezentare conceptual-sufletească, pentru ca raportarea la orice realitate să fie corectă, este esenţial, în primă instanţă, ca această reprezentare conceptuală să fie precisă, de o rigoare aproape legală, în caz contrar, conceptualizarea și, prin urmare, raportarea fiind inevitabil compromise.
        Pentru aceasta, limbajul ar trebui să-și urmărească abisal obiectul, până la consecinţele sale ultime, chiar cu riscul inesteticului și vulgarului. În caz contrar, evaluarea binelui și a răului se deformează, printr-o distorsiune a reprezentării ce va cauționa o eroare de raportare.
        Ca fond, eufemismele sunt o denaturare. Greşesc cei care cred că fac bine eufemizând răul, civilizându-l. Dacă pe copii trebuie să îi menajezi de întunecimi, adulții au obligația de a le vedea întregi, atâta timp cât se vor gestionari (prin urmare, judecători) ai vieții – măcar atâta timp cât vor ține să recunoască, prin contrast, lumina. Disimulat prin limbaj, obscurizat, răul cotidian devine liber să circule printre noi, sub masca invizibilității – nesancționat, pentru că e, înainte de orice, camuflat. În vreme ce sinceritatea ne-ar obliga să luăm atitudine.
        Oricât de abisală, fapta se diluează atunci când limbajul nu îi transportă pe de-a întregul adâncimea, iar conștiința este menajată. Iar dacă conceptele și evaluarea se raportează la limbaj, cum ne-ar putea stingheri prezența răului, atâta timp cât este descrisă într-o manieră elegantă,  comodă? În măsura în care disimulează substanța, eufemismele sunt o formă a negării. Ca raportare personală, ele devin o formă – voită sau nu – a complicității.
        Printr-o paralelă judiciară, un limbaj comod, insuficient de pătrunzător, ar servi drept tăinuitor al faptei, printr-o estompare menită a-i ascunde adevărata adâncime, ascundere ce sfârșește prin a îi conferi, voluntar ori involuntar, respectabilitatea. Pe un nemernic nu îl poți numi bonom. Unui mujic parvenit nu îi poți spune domn. Dacă pe un hoț îl chemi altfel decât hoț – sau pe un ticălos, altfel decât ticălos – păcătuiești față de însăși menirea limbii, aceea de a reda.
        Astfel, într-o primă instanță, este inacceptabilă descrierea unei realități brute în termeni civilizați. Dacă literatura înseamnă o adecvare a mijloacelor lingvistice la necesitatea unei precizii a reprezentării – mai mult, a unei fidelității în spirit a evocării – atunci politețea excesivă ar fi sinonimă cu o enormă inabilitate literară. Aceasta este însăși baza literaturii: o adaptare a limbii la obiect, folosirea cuvintelor potrivite pentru a evoca substanța. O civilizare a limbii într-o descriere validă literar ar fi posibilă, ca instanţă ulterioară, doar în situația în care o abilitate stilistică ieșită din comun ar putea înlocui proprietatea expresiei, cu valoare de evocare egală, cu egal adevăr. În absența unui talent literar ieșit din comun, calea fidelității literare rămâne inevitabil, prin esență, dacă nu prin formă, invectiva – alternativa edulcorată reprezentând o ratare a descrierii. Astfel, eufemismele nedublate de inspirație stilistică – eufemismele goale, sociale, cu mobilul comodității, în opoziție cu cele folosite ca mijloc literar revelator – ar reprezenta, mai mult decât invectivele, o inducere în eroare, o imprecizie, iar din punct de vedere literar, un procedeu ratat – pentru că eludează substanţa. Iar invectiva ar apărea, prin contrast, ca un procedeu de justețe literară. De asta, orice precizie literară – mai mult, orice acuratețe morală – are nevoie de gamele brutalului, la fel cum instrumentarul pictorului are nevoie de o gamă de umbre.
        Fiindcă, fără această ruptură între obiect și limbaj – fără acest eșec literar – prezența răului ne-ar fi mai respingătoare, iar viețuirea noastră cotidiană alături de rău, cauționată sufletește printr-o mistificare a reprezentării – printr-o inabilitate stilistică ivită fie din stângăcie, fie dintr-o imprecizie morală – ne-ar fi, dacă nu imposibilă, măcar incomodă sufletește.