sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Rugăciune şi singurătate

Forţa religiei constă în aceea că îţi oferă în Dumnezeu pe singurul interlocutor indiferent la patima sofismului – dincolo de zidurile bisericii, totul se pierde într-un relativism confuz. Marele ei defect fiind acela ca nu îţi poate găsi un interlocutor mai insensibil la polemică – la capătul orelor de întrebări chinuitoare, cuvintele ţi se pierd într-o verticală muţenie.
Rugăciunea este un dialog pe un munte de singurătate. Refuzând relativismul, Dumnezeu nu găseşte, totuşi, de cuviinţă să conceadă la mai mult decât o certitudine de absolut, fără a catadicsi la vreo versiune a acestuia.
Dumnezeu este absolutul mut prezenţa sa se concretizează mai degrabă prin crearea unui spaţiu sacru, imuabil, însă neconcretizat o revendicare a unui imanent al cărui conţinut ne rămâne obscur.
În tăcerea divină ne apare, astfel, credinţa, ca singur drum către absolutul dinăuntru.


Dragoste şi vitalitate

Dacă vrei să iubeşti, învaţă întâi să urăşti: iubirea este grea şi are nevoie, pentru a fi deplină, de vâltoarea şi tăria sângelui curat, neîndoit cu jumătăţi de măsură. La fel cum generozitatea este apanajul celor puternici, dragostea nu poate fi oferită de cel fără respect de sine – o victimă poate nutri cel mult o dragoste recunoscătoare, fie semi-impusă de conştiinţă şi deci, neîntreagă, fie ca expresie a nevoii, prin urmare, egoistă.
În fond, ce provocare – şi ce alinare – ne aduc prietenia celor buni şi iubirea celor nevolnici?

            Dragostea este cel mai bine oferită de fanatici – trecând prin iubită, ei sfârşesc prin a îşi trăi iubirea ca pe o cauză numai ei se pot dărui cu totul, ca şi cum nimic altceva nu ar mai exista, concentrând patima unei vieţi întregi într-o singură clipă cu singura frică că nu va fi de-ajuns.


vineri, 4 noiembrie 2011

Imobilism şi înţelepciune


Înţelepciunea este incompatibilă cu creaţia, cu procesul activ însuşi – în aceeaşi măsură ca fericirea. Acţiunea, în sine, presupune unilateralism, vanitate şi o impertinenţă a condiţiei – oare cât de mult se opun acestea înţelegerii difuze şi consecinţei ei, acceptarea, alfa şi omega înţelepciunii? Un om fericit este prin excelenţă pasiv. Doar nefericiţii ştiu cât din neliniştea lor i-a împins spre disperarea de a încerca să schimbe ceva.