Paradoxal,
creştinismul este o religie pentru cei care îşi nesocotesc păcatele. Îi
supravieţuiesc doar cei care reuşesc să le ignore, mai precis impactul lor
devastator asupra conştiinţei principiale. Bântuite de spectrul ruinei
sufletului, otrăvite de realitatea păcatului, lucidităţilor idealiste nu le
rămâne decât abisul reproşului sfâşietor – nişte epave sufleteşti sacrificate
pe altarul aroganţei de a vrea să fii bun. Mobilul creştinismului ar
trebui să fie nu acela de a fi bun, ci lipsitul de perspectivă “a fi mai bun”.
Numai atunci când îţi accepţi imperfecţiunea propriei firi, ca o condiţie
cotidiană inexorabilă, ai puterea de a te îngădui ca prezenţă – şi de a
încerca să înveţi din inevitabilele greşeli. Creştinismului, mai cu seamă
catolicismului, îi lipseşte uşurinţa dogmatică de a îi supravieţui păcatului –
de a face, programatic, uitate eşecurile spirituale – fapt cu consecinţe
devastatoare pentru cei îndeajuns de iresponsabili să şi le reproşeze. Şi în
credinţă, că şi în sistemele politice, occidentalii au sfârşit prin a se lua
în serios. O doză de frivolitate ortodoxă le-ar fi fost binevenită. Pentru
că vina catolică nu naşte credinţă, ci monştri şi naufragii.
Occidentul şi-a găsit,
însă, evadarea din tirania lui Dumnezeu, prin refugierea în neantul agnostic,
în administrativul biologic. Pe măsură ce Dumnezeu s-a efeminat, nemaifiind obligatoriu,
oamenii i s-au sustras, profitând de slăbiciune.
În fond, cine ar putea
crede într-un Dumnezeu care nu infricoşează? În capelele baroce ale Europei
occidentale, Dumnezeu s-a subţiat, eterizându-se într-un duhuşor rozaliu şi
graţios. Marea vină a catolicismului este aceea că a introdus poezia în
rugăciune. Nimic mai departe de chipul aspru, de tată mujic, ce mai apare,
fantomatic şi aburiu, în fumul de tămâie, în schiturile ortodoxe de prin puţinii
munţi rămaşi neumblaţi. Odată cu sensibilizarea la stil, ruga către
Dumnezeu, menită a fi născută din viscere şi furii personale, capătă tendinţe
schizoide, intelectuale. Închinarea nu se mai revarsă dintr-o creatură
întreagă – fără alternativa unor dimensiuni spirituale paralele, alese după
gust – prin aceasta, transfigurată şi unifocală, ci dintr-una atentă,
îngrijită şi auto-controlată. Patima delirului se opreşte la un discurs
echilibrat şi armonios. Transă conştientă – încă şi mai mult, de sine!
De aceea, ruşii şi
spaniolii au fost, poate, singurii creştini care au ştiut să se roage. Ei s-au
priceput a se ruga aşa cum trebuie, instinctual, pe alocuri brutal în sinceritate,
altfel catharsisul nu se poate produce. Rugăciunea – ca act suprem al
devoalării – trebuie sa fie ne-echivocă, să îi lipsească umbrele. Prin aceasta,
delicateţea nu îi poate fi decât inccesibilă. Este un mare eşesc – şi, în plus,
ineficace – ca finalul rugii să nu te găsească mai bogat,
pe lângă toate celelalte, decât cu păcatul ipocriziei. La fel ca în amor, pentru a fi
acceptat ca atare, pentru fi înţeles şi a te şti iubit în sine,
trebuie să fi fost văzut pe de-a întregul – numai aşa iubirea îţi e adresată
într-adevăr ţie – nu fantoşei pe care o joci – iar schizoidia poate înceta. Aşa
devii întreg în faţa lui Dumnezeu, odată ce concepi a te vedea, însuţi, întreg.
Un prieten bun spunea că Dumnezeu e ceea ce cugetă fiecare despre sine. Înainte
de orice, rugăciunea trebuie să fie un proces de auto-revelare şi de
auto-acceptare. De aceea, rugăciunea trebuie să fie spusă întotdeauna aşa cum
cugeţi în sinea ta, cu riscul de a fi brută, lipsită de stil. Dacă
Dumnezeu ar trebui să aleagă între o rugăciune pusă în scenă, cu stil,
şi una grosieră, autentică până la brutalitate, mă tem că oamenii fini nu ar
avea mai mult loc în Rai, decât cel de care se bucură aici, jos, pe pământ.
Etica şi estetica sunt două noţiuni complet distincte, chiar dacă intelectualii
moderni tind să le confunde, din slăbiciune şi hedonism, în vagul capricios al
conceptului de „frumos”. Etica este o estetică a sufletului –
şi funcţionând conform unor principii proprii – prin aceasta fiind forma ei cea
mai înaltă. Însă manifestările etice – aici se produce confuzia – nu sunt
neapărat – şi nici nu trebuie să fie – cuminţi sau delicate, estetice, în sine.
Frivolităţii
susceptibilităţii la stil, catolicismul îi adaugă pe aceea că introduce, în
distanţa rece, civilizată şi sterilă a ceremoniei catolice, ideea de demnitate
umană. Religia nu mai este o îmbrăţişare fundamentală a umilinţei, ci se
deturnează către un dialog cultural. În momentul în care ne eliberează de
condiţia firii, pentru a ne cruţa susceptibilităţile – în momentul în care ne
exonerează de fizica divină, Dumnezeu încetează a mai împărăţi lumea. Luându-ne
de consultanţi, creatorul dă semne de ezitare, ratând absolutul. Dumnezeu Tatăl
este menit să copleşească, nu să fie apreciat. El nu este simţit, ca
atare, decât în genunchii minţii, şi în nici un caz atunci când credinţa îşi ia
răgazul, anterior destrămării, pentru a se întreba dacă e praf acolo unde îi și-i va pune. Această pauză a pierderii de sine, această cădere din
inconştienţă – antecedent al fervorii – acest control înspre lume
secătuieşte şuvoiul efuziunii către cer.
Nimeni nu crede mai
devotat în Dumnezeu decât cei care au cunoscut suferinţa. Norocoşi acei care Îl
simt aproape în clipele de fericire. Nimeni, însă, nu poate crede cu adevarat
în Dumnezeu în starea de mulţumire de sine. Dumnezeu capătă substanţă numai în
faţa umilinţei organice, în confruntarea cu propria nimicnicie. De aceea
creştinismul le-a fost firesc doar victimelor.
Prin solemnitate şi
distanţă, ritualul catolic estompează derizoriul şi familiaritatea din păcătos,
transformând omul în instituţie. Însuşi procedeul civilizat al spovedaniei îi
oferă nelegiuitului, spre diferenţă de ceremonialul ortodox, distanţă faţă de
duhovnic şi demnitate în faţa Creatorului – un păcătos elegant –
eliminând, însă, odată cu ele, şi esenţialul condiţiei umane. Poate de aceea şi păcatul catolic
pare, prin tradiţie, mai abisal, pentru că omul s-a luat în serios;
occidentalul şi-a asumat păcatul până la sfâşierile sale ultime, dar nu şi-a
cedat demnitatea. Libertatea şi responsabilitatea îi revin deopotrivă omului occidental, prin aceasta cotidianul şi veşnicia apusene fiind în deplin acord.
Occidentalul s-a asumat pe sine. Nuanţa duală, hâtră şi auto-ironică, fatalmente omenească, a „păcătosului”
slav-bizantin îi este străină catolicismului. Orientalul se priveşte pe sine dedublat, eul său convieţuind cu un alt "eu", divin şi incomprehensibil, tăgăduindu-şi, astfel, integralitatea răspunderii, pe care şi-o împarte frăţeşte cu Dumnezeu însuşi.
Mitul iniţiativei personale, ruperea de eul organic-difuz impus de divnitate – fond comun cu toţi ceilalţi – asumarea demnităţii, dar şi a întregii vini în
relaţiile confesionale, prin urmare, individualizarea personală, urmată de separarea convenţională de ceilalţi – dublată de oroarea contactului fizic, nedemn şi impur – într-o
deturnare a firescului fiinţei, a îţi privi semenii ca pe entităţi abstracte
înseamnă, pe plan vertical, o încetare a comunicării – la nivelul organic,
brut, al fiinţei apare o fisură în unitatea creaţiei – finalmente, între Creator şi
creaţia însăşi.
Odată cu stilizarea
lui Dumnezeu, distanţa catolică a rămas, dar înfricoşarea a dispărut. Respectul
pe care enoriaşii îl aveau pentru duhovnic, ca trimis al lui Dumnezeu, a fost
înlocuit cu respectul pe care preotul trebuie să-l arate creştinului, ca unui
client ce trebuie să plece mulţumit. Mântuirea sufletului propriu a devenit o
favoare pe care omul i-o face bisericii, prin îndepărtarea duhului şomajului.
La rândul său,
spovedania nu mai este un memento de umilinţă, cură tămăduitoare de ruşinare,
şi nu mai îngăduie iertării să apară ca un mic miracol, ca o binecuvantare ce
rasplateşte şi absolvă, ci apare mai degrabă ca o negociere politicoasă,
formalitate manierată cu final aşteptat, pentru că, dacă n-ar fi aşa, există
oricând posibilitatea ridicării de la masă, posibilitate pe care ortodoxia încă
nu o recunoaşte, cel puţin formal. Lumea cealaltă nu mai sperie, parcă devine
şi ea la fel de politicoasă. Iar aici, jos, în lumina delicată a vitraliilor,
întrebarea nu mai este dacă vei fi sau nu iertat, ci cu câtă smerenie – o formă
elegantă şi controlată a ipocriziei – şi cu câte gesturi pioase trebuie să
plăteşti ceea ce ţi se cuvine printr-o înţelegere rezonabilă, civilizată,
ca un rest cuviincios al unei credinţe înspăimântătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu