miercuri, 5 ianuarie 2011

Adevăruri personale şi lumea lui Babel

            Trăim într-o vreme în care adevărul se multiplică, odată cu evoluţia gusturilor, coborând din tărâmul absolutului, în pântecul căruia a fost zămislit, într-un teritoriu neutru al subiectivităţilor relative. Fiecare om are dreptul la un adevăr propriu, cu valoare de adevăr egală, într-o ontologie babeliană – care, graţiindu-ne de discernământ, are darul de a acomoda elegant incapacitatea noastră crescândă de a comunica şi de a polemiza, menindu-ne unei armonii disonante, unei libertăţi a spiritului solitară şi paralelă cu a celorlalţi.
         Adevărul personal este un alibi inteligent al echivocului axiologic, desenat pentru a ne permite să trăim în modelul ideal de societate inofensivă a vestului, prin aceea că ne păzeşte de imperativul moral a ne atribui unii altora valoare, permiţându-ne, astfel, să ne sustragem nevoii a ne rezolva contradicţiile cu ceilalţi.
       Marea eroare logică pe care o facem, în toata această acomodare globală a relativului, a eleganţelor şi manierismelor, este aceea de a ignora evidenţa sistematică că două propoziţii care se exclud reciproc, nu pot fi, ambele, în acelaşi timp şi în acelaşi referenţial, adevărate.
            Iar la sfârşit, uitând să polemizăm cu aproapele nostru, ne vom trişa pe sine, uitând să polemizăm cu noi înşine, privându-ne, printr-un fals idealism, de dreptul a ne spiritualiza, de a căuta, de a găsi şi de a înţelege, pe cât ne este dat, adevărul autentic, esenţial, al fiecărui lucru.


20 de comentarii:

  1. Scurt, la obiect, plin de substanta...

    RăspundețiȘtergere
  2. "... privându-ne, printr-un fals idealism, de dreptul ... de a căuta, ... găsi şi ... înţelege ... adevărul autentic, esenţial, al fiecărui lucru."
    Şi-l aruncăm la gunoi pe Kant cu gnoseologia şi epistemologia lui cu tot, care muta perspectiva de la obiectul demn de a fi cunoscut la chiar capacitatea cunoaşterii?
    Ei, da, asta e o dovadă de curaj, ce mai la deal, la vale!

    Nicuşor, care admiră curajul

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu îl aruncăm, d-le Nicuşor!

    Să vă spun cum rămâne. O să sune plictisitor şi alambicat – că doar doriţi o dezvoltare extinsă, sistematică şi cursivă – dar asta nu înseamnă şi complet, pentru că ar fi imens de scris – sintetizez câteva consideraţii generale, cu câteva ilustrări.

    Kant nu mută obiectul cunoaşterii, către cunoaştere în sine, din câte îmi dau eu seama, ci încearcă, ca un detur necesar, să aducă noi cunoştinţe despre cunoaştere, tocmai pentru a putea-o aplica, cu precizie mai mare asupra obiectelor sale exterioare. De altfel, a întoarce obiectul cunoaşterii exclusiv către mijloacele cunoaşterii ar transforma, peste noapte, cunoaşterea într-o preocupare inutilă, cu valoare doar pentru ea însăşi.

    Pe o limbă mai omenească, Kant postulează, pur şi simplu, nişte limite ale cunoaşterii – atenţie, raţionale – lucru în care coincide cu mai toate filosofiile şi religiile lumii. Însă, Kant acceptă posibilitatea cunoaşterii în privinţe practice, palpabile şi morale. Adică sfera din care facem parte.

    Dacă nu putem şti dacă am apărut din lut sau dintr-o explozie galactică – pur şi simplu, din lipsa dovezilor – cu siguranţă putem cunoaşte dacă o masă are trei sau patru picioare – atâta timp cât avem vederea bună şi prin „trei” şi „patru” desemnăm acelaşi lucru.

    Aş putea spune, la fel de bine, că, atâta vreme cât s-ar opune unui raţionament valid, Kant s-ar înşela – el şi oricine altcineva, iar raţionamentul este, cu siguranţă, valid. Însă nu este cazul, pentru că nu există nici o contradicţie între teoria relativităţii gnoseologice (mai mult, raţională) şi un postulat al necontradicţiei valorii de adevăr cu ea însăşi, care mi se pare o auto-evidenţă.

    Ar fi absurd şi lipsit de o minimă înţelegere a lumii în care trăim să negăm faptul că oamenii au percepţii diferite – prin urmare, cunoaşteri diferite. Asta nu înseamnă, însă, că toate percepţiile sunt egale ca valoare de adevăr – faptul că a şti este o relaţie între obiect şi subiect nu înseamnă că această relaţie are aceeaşi calitate în toate ipostazele şi în toţi indivizii – ceea ce putem remarca, cu toţii, cu uşurinţă. Or, tocmai de aici pleacă textul meu.

    Nu doresc să îl contrazic pe Kant – nici nu aş putea – ci doar să adaug. Cred că, la fel de uşor precum, în cadrul unei percepţii unice – în cazul unui acelaşi individ, la un moment dat de timp – căci şi indivizii se schimbă (uneori) – se poate face distincţia între bine şi rău, la fel putem, într-un sistem de percepţie care pleacă de la un firesc uman, distinge între o percepţie bună şi una proastă – evident, în tuşe groase. Este foarte important, aici, să facem diferenţa între gusturi – alternative cu aceeaşi valoare de adevăr, cu consecinţe şi cauze la fel de adevărate – şi opţiuni logice sau morale.

    Relativismul gnoseologic uman este incontestabil, dar contradicţia cu o idee a unicităţii adevărului este una falsă. Este vorba de două planuri diferite. Primul se referă la întrebarea dacă mai multe postulate pot fi contradictorii şi, în acelaşi timp, adevărate, al doilea este dacă adevărul poate fi cunoscut, dată fiind relativizarea individuală a cunoaşterii (Kant).

    PE PRIMUL PLAN, ni se spune că adevărul nu există în sine, în absolut, ci doar în relaţie cu o cunoaştere subiectivă. Că răspunsul este negativ, cred că este o evidenţă de liceu. Nu vorbim aici, încă, despre posibilitatea de a îl identifica.

    Înainte de orice, este uşor de înţeles că, ÎN ABSTRACT, eliminând relativismul cunoaşterii, orice obiect nu poate fi decât acelaşi – IDENTIC SIE ÎNSUŞI. Întrebarea lui Kant este dacă noi putem ajunge, fiecare, la nivelul de cunoaştere pur, neviciat, suprapus peste starea obiectului în abstract. Evident că nu. Dar nici nu contează – în ce ne priveşte, ca oameni, discuţia este la fel de relevantă că aceea despre îngeri şi vârfurile de ac. Ceea ce este suficient să ştim este că, în acelaşi referenţial, nu putem ajunge la concluzii opuse şi, simultan, la fel de adevărate. Ceea ce este logică elementară, care nu credeam că trebuie susţinută.

    RăspundețiȘtergere
  4. Era în text o expresie fără de care interpretarea sa este incompletă – şi pe care aţi trecut-o, poate, cu vederea – şi anume „în acelaşi referenţial” – este o cerinţă logică fundamentală pentru orice silogism valid, pentru că, altfel, vorbim despre perspective diferite, chiar dacă folosim aceleaşi cuvinte – iar, prin aceasta, referenţialul comun, în absenţa căruia, orice comparaţie devine imposibilă, se anulează. Kant afirmă doar că referenţialele sunt diferite, între indivizi, nu că două afirmaţii care se exclud reciproc, pot fi la fel de adevărate, în acelaşi referenţial. De altfel, nu trebuie să îl fi citit pe Kant că să îţi dai seama de asta. Este un silogism elementar.

    Orice aducere în acelaşi referenţial se bazează pe o convenţie – în materie de concepte abstracte, convenţia este una a limbajului comun.

    Convenţia de limbaj este aceea care ne permite să numim, cu toţii, o aceeaşi culoare, cu acelaşi nume, indiferent de cât de diferit o percepem, unii de alţii. Atâta timp cat folosim o convenţie de limbaj, este imposibil că roşul să fie altfel decât roşu, indiferent cum îl percepem fiecare, la nivel individual.

    Ne putem lesne imagina că, legile opticii fiind absolute, într-un acelaşi senzor – referenţial – o culoare va arăta mereu la fel. Dacă schimbăm senzorul, culoarea poate fi alterată. Dar în acelaşi referenţial, parametrii identici se vor reflecta, prin acelaşi mediu, în aceleaşi condiţii, mereu la fel. Acesta este referenţialul comun. Pentru a demonstra validitatea unei experienţe, este necesar să o replicăm în aceleaşi condiţii. Important, prin urmare, înainte de a discuta despre o culoare, este să găsim un senzor comun. Acesta, în filosofie, este cel al convenţiei de limbaj, la fel cum în fizică, există convenţii metrice absolute. Înainte de a putea dezbate, trebuie să ne asigurăm că desemnăm, printr-un cuvânt, acelaşi concept, indiferent de rezonanţa afectivă sau mentală a respectivului concept, în fiecare dintre noi. Altfel, vorbim în paralel, fiecare convins că are dreptate, dar referindu-se, de fapt, la altceva.

    Este posibil să spui despre un camion că e mare, atunci când îl compari cu o bancă, la fel de uşor cum e posibil să spui că e mic, când îl raportezi la un tren, însă nu poţi susţine, în acelaşi timp şi cu aceeaşi valoare de adevăr, că e şi mare şi mic, atunci când alegi un singur referenţial, de exemplu banca.

    Acelaşi principiu se păstrează şi când vorbim despre trăsături separate ale aceluiaşi obiect – de ex. înălţime, lungime, grosime sau altceva. Poţi să spui despre un om că e mic la stat, dar mare la sfat – însă aici nu vorbim de o relativitate a aprecierii, ci de planuri de comparaţie diferite, deci şi de referenţiale diferite: primul ar fi, să spunem, statura medie a unui om, al doilea ar fi „sfătoşenia” medie. Nu putem filosofa, raţiona, ori orice altceva, în absenţa unei convenţii de limbaj. Iar aceasta permite comparaţiile. E destul de simplu, de fapt.

    Ceea ce îmi aminteşte de spusa cuiva, nu ţin minte acum cine, ca filosofia este o luptă împotriva vrăjirii intelectului de către limbaj.

    Cu cât discuţia filosofică a devenit mai pedantă, mai orientată spre estetism, cu atât abilitatea noastră de discerne a scăzut progresiv. Vorbeam într-un text despre ameţeala de cap care le slujeşte drept interioritate intelectualilor ticăiţi, care preferă să poarte discuţii SPECTACULOASE, în loc de discuţii ADEVĂRATE. Pentru ei, relativitatea este un sport, mai degrabă decât o demonstraţie posibilă – altfel decât prin sofisme.

    Filosofilor de azi le place să compună metafore, pe ai căror termeni îi folosesc mai departe ca termeni proprii. Aşa se poate ajunge la cele mai năstruşnice concluzii. Nu înseamnă că sunt adevărate.

    Vedeţi, mă forţaţi să elaborez teoretic, plicticos şi inutil, când mi se pare că fragmentul în cauză conţine, concentrat, toate aceste lucruri.

    RăspundețiȘtergere
  5. PE AL DOILEA PLAN, discuţia este nu dacă putem ajunge la cunoaşterea perfectă – având, ca singur referenţial de apreciere a cunoaşterii, o tipologie umană – cunoaşterea perfectă este doar o reprezentare mentală abstractă – şi inutilă – ci dacă putem ajunge la un referenţial comun, omenesc, care să ne permită distingerea adevăratului de fals, ÎNTRE NOI. Eu cred nu că se poate, ci că el există deja, în majoritatea preocupărilor umane. Întrebarea dacă putem cunoaşte adevărul, pentru noi, ca specie, devine dacă putem ajunge la un ADEVĂR care să descrie corect universul, din perspectiva şi în convenţiile noastre.

    Toate teoriile religioase, la fel ca orice sistem filozofic se întemeiază pe premisa că, indiferent dacă este identificat ca atare sau nu de diversele susceptibilităţi şi percepţii individuale, el este adevărat în abstract, urmând a fi recunoscut de cei care se folosesc de CUNOAŞTEREA JUSTĂ – înainte de a se tinde către cunoştinţele ori concluziile juste.

    Budismul vorbeşte despre faptul că nu se poate ajunge la înţelegerea justă, fără a se ajunge, mai întâi, la cunoaşterea justă.

    Este limpede că fiecare tipologie umană reprezintă un referenţial în sine.

    Însă, aşa cum, în acelaşi referenţial, putem deosebi adevăratul de fals, la fel, schimbând referenţialul cu unul aplicabil cunoaşterii umane, putem discerne un tipuri de percepţie adevărate şi altele false. Este limpede că, pornind de la ideea că, în acelaşi tip/sensibilitate de cunoaştere, putem separa adevăratul de fals, la fel de bine putem discerne între valorile de adevăr ale diferitelor maniere personale de cunoaştere, folosind un referenţial comun.

    ESTE IRONIC faptul că, invocând teoria lui Kant ca probă pentru relativismul adevărului (lucru pe care Kant, după părerea mea nu îl susţine, ci doar reliefează dificultăţile de a îl identifica – în cazul nostru, unitar), ignoraţi că, în această optică, însăşi gnoseologia lui Kant s-ar supune propriei reguli – a relativităţii propriului adevăr – ceea ce ar face-o la fel de adevărată sau falsă, pe câte percepţii cognitive personale există – deci nu aţi putea-o invoca, în absolut. Mai mult, ar însemna ca ar fi putea fi declarată falsă, în mod valid, datorită propriei valori de adevăr. Vedeţi, acesta este un sofism – cel care duce la un cerc vicios.

    Daca plecăm la premisa că relativitatea lui Kant, aşa cum o vedeţi dvs., este un absolut gnoseologic, însă ce îi este ulterior i se supune, intrăm într-un raţionament invalid. Ţinând cont de propria gnoseologie diferenţiată, putem concluziona că inclusiv adevărul acestei teorii este relativ. Ceea ce ne aduce într-un impas logic. Ceea ce înseamnă – în ciuda prejudecăţii intelectuale larg răspândite – nu că suntem foarte inteligenţi, iar filosofia este complexă, ci că gândim prost.

    Revenind, cred că există un senzor uman comun, o sensibilitate umană comună, o morală, o ierarhizare valorică şi o logică umană comună, în esenţă, indiferent de loc şi de timp. Şi am constatat, din experienţă, ca abaterile de la un firesc omenesc, departe de a fi o expresie a creativităţii şi măreţiei umane, sfârşesc prin a îl distruge pe individ. Indiferent de adevărul propriu, un om nu va putea zbura, dacă se aruncă de pe un munte (asta dacă nu folosim cuvântul „zbor” la figurat şi nu folosim aparate ajutătoare (iarăşi, este esenţial că referenţialul să fie precizat şi comun). Acum, care este acest firesc uman este, sigur un subiect de dezbatere, dar de ALTĂ dezbatere. Ceea ce doresc eu să spun este că adevărul este UNUL SINGUR, pe fiecare plan în parte şi despre fiecare atribut în parte, indiferent care e acela.

    RăspundețiȘtergere
  6. Apoi – în ciuda certitudinii diferenţelor de percepţie şi de rezonanţă emoţională individuală – prin convenţia de limbaj, gnoseologia umană devine unitară. Nu are importanţă dacă unul percepe verdele în acelaşi mod în care ar percepe altul roşul, atâta timp cât, prin cuvânt, ne referim mereu la aceeaşi culoare – ştiind că fiecare o va vedea constant în felul lui.

    În ultimă instanţă, nu numai gnoseologia, ci şi axiologia umană este unitară. Dincolo de predispoziţii, gusturi, înclinaţii, şi de vanităţile personale, oamenii nu sunt chiar atât de diferiţi unul de altul pe cât le-ar plăcea sa creadă, în lucrurile esenţiale. Aceleaşi lucruri ne fac bine şi aceleaşi rău, aceleaşi lucruri ne stârnesc aceleaşi asocieri şi conotaţii, în esenţă, şi cred că există un firesc uman, la fel cum există unul canin, de exemplu, sau simian, oricât ne-ar place să contestăm acest lucru. Chiar şi în morală, indiferent care ar fi resorturile sale, observăm că esenţa este constantă în toţi exponenţii speciei, culoarea locală nefiind decât un aspect de particularizare.

    În final, pentru a decide asupra valorii de adevăr esenţială (umană) a unui obiect, pe noi nu ne interesează dacă valoarea de adevăr este absolută obiectiv (ÎN RAPORT CU CE?), ci dacă se validează (adevăr) într-un referenţial obiectiv comun (esenţial). Putem, foarte firesc, evalua, prin silogisme, adevărul fiecărui referenţial secundar şi, apoi, al fiecărui postulat, în acesta, derivând silogistic din propriul nostru referenţial axiologic. Pentru a avea adevăruri comune, nu ne trebuie, deci, decât referenţialul axiologic ultim, general valabil, al speciei şi un silogism corect. Un astfel de postulat constituie un adevăr absolut OMENESC (singurul pe care îl putem avea).

    Mulţimea de adevăruri opuse şi concomitente apare din validarea sofistică, în referenţialul primar, a referenţialelor derivate şi din evaluarea sofistică, în sine, a valorii de adevăr, chiar în cadrul referenţialelor corecte. Chiar dacă este dificil a deduce şi valida corect, prin referenţiale şi postulate, adevărurile experienţiale ale lumii, ceea ce spun este că trebuie să refuzăm două idei false: prima, că adevărul unui lucru poate fi multiplu şi divergent, în acelaşi plan; a doua, că adevărul esenţial nu poate fi cunoscut, din cauza diferenţelor de percepţie personală, din două motive, fiecare fiind suficient – şi că avem datoria să încercăm să găsim aceste adevăruri EXCLUSIVE:

    a. Obiectul identic: un obiect este identic sie însuşi – chiar dacă nu poate fi identificat, adevărul despre el este unul singur. Prin urmare, concluziile divergente, în acelaşi referenţial, nu pot reflecta, amândouă, o percepţie în egală măsură corectă.
    b. Conceptul logic: un postulat nu poate fi şi adevărat şi fals, în acelaşi timp şi în acelaşi referenţial, conform semnificaţiei pe care o acordăm conceptelor de „adevărat” şi de „fals”. Pentru această evaluare, este irelevant dacă referenţialul este greşit sau nu, pentru ca orice postulat să nu poată fi decât adevărat sau fals, pentru fiecare atribut monistic.

    şi, mai departe, înţelegând că, în ciuda relativităţii cunoaşterii personale, cunoaşterea adevărului esenţial omenesc este posibilă prin următoarele principii:

    a. Referenţialului comun este posibil între oameni, atâta timp cât limbajul este folosit unitar.
    b. Fiecare referenţial poate fi evaluat că fiind adevărat sau fals, în funcţie de un referenţial exterior acestuia.
    c. Finalmente, referenţialul ultim este dat de unitatea axiologică esenţială (chiar cu manifestări contrare) a speciei umane. Ea există în unitatea fiziologică şi experienţială, chiar dacă, uneori, nu este constatată că atare, datorită diferenţelor de limbaj (manifestări).

    RăspundețiȘtergere
  7. Domnule Olaf,
    Este evident că obiecţiile mele au efect benign asupra calităţii blogului dv. Comentariile articolului (scrise tot de dv.) mi se par, cel puţin în cazul de faţă, mai bune decât articolul în sine.
    Când vă încingeţi, oferiţi o lectură plăcută. O să vă mai citesc, dar nu promit o asiduitate constantă.
    Nu puneţi la inimă limbajul meu săltăreţ, culegeţi din el mesajul pozitiv.
    Nicuşor, ahtiat după lecturi plăcute

    RăspundețiȘtergere
  8. Cred că respectivele comentarii sunt, pur și simplu, niște detalieri. Mi se pare o ineficiență crasă să folosești 10 pagini pentru a spune ceea ce se poate spune într-una singură. Văd în exhibiționismul acesta demonstrativ ceva afectare, un pic de pedanterie și comoditate mentală. E mai ușor să înşiri decât să concentrezi. Doar că, pentru mine, e mai greu şi, în același timp, mai nefiresc. Trebuie să planifici, să ordonezi, să legi, să manufacturezi un lucru care ți s-a devoalat, deja pe de-a întregul, în câteva fraze, ce îți pare firesc şi, cumva, de la sine înțeles.

    După cum spuneam, în ce mă privește, tot ce aş putea spune în demonstrație e deja cuprins în fragment. Nu mai am nimic de adăugat.

    Tot ce rămâne de făcut pentru epuiza conținutul fragmentului este ca, ducând puținele propoziții până la consecințele lor ultime, să asamblezi elementele existente în fragment, iar aceasta, după părerea mea, în constrângerile a ceea ce e deja scris, s-ar putea face într-un singur fel, în acea unică susținere pe care o pot înșirui într-un comentariu. Elementele sunt toate acolo.

    Există niște adevăruri pe care le înțelegi instantaneu când sunt adresate empatiei, subconştientului, cu mult mai bine decât prin demonstrații de multe pagini, pe care le urmărești fără entuziasm, pe care le poți înțelege, dar nu te pătrund - devin o lectură doctă, dar nefolositoare.

    E adevărat că o parte din cititori ar aștepta, poate, să faci complet, pentru ei, dezvoltarea pe care ar trebui să o facă ei - ar fi o scurtătură - o înțelegere de bufet, fără răgaz - întârziere - de meditație. E mai comod, dar s-ar rata astfel exact acel aspect al integrării proprii, a înțelegerii reale, care este şi sufletească, nu doar mentală.

    E posibil să fie şi cititori cărora fragmentul să nu le spună nimic, dar cred că e mai bine să nu cad în mentalitatea unui comis voiajor, care încearcă sa intre pe fereastră pentru a își vinde produsele. Nu vreau să vând nimic şi nici să trag de oameni să mă înțeleagă. În lumea în care aş vrea eu să trăiesc, oamenii ar veni singuri, cei care vor, și și-ar lua ce au nevoie. Nu îi pot cuprinde pe toți și nu ar trebui să îmi confund propriile revelații cu o cauză la care trebuie să adere toată lumea. Devoalarea mea ar deveni un produs.

    Cred că a fost o greșeală să încerc să explic, o diluare a conținutului, după care nu îmi mai vine să scriu nimic. Cred că nu o s-o mai fac pe viitor.

    Stați liniștit, nu am pus nimic la inimă. În popor, se zice că, uneori, e bine să mai şi râdem. Toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere
  9. Deh...
    "... ducând puținele propoziții până la consecințele lor ultime, să asamblezi elementele existente în fragment..."
    Domnule Olaf, vreţi să spuneţi că ghinda în care, e drept, se află proiectul de copac, e totuna cu copacul de 30 de metri înălţime?
    Sau e vorba doar de o figură de stil care clincheteşte frumos?
    "... o parte din cititori ar aștepta, poate, să faci complet, pentru ei, dezvoltarea pe care ar trebui să o facă ei..."
    Ei, da. Văzând o ghindă voi şti că va ieşi din ea un copac. Dar dacă eu mă gândesc la un copac de 30 de metri, când din biata ghindă nu va ieşi (poate) decât un bonsai de 30 de cm? Aşadar, ar fi bine să vă străduiţi să puneţi pe masă nu doar schiţa în creion a planurilor casei, ci casa întreagă.
    Vă place să mergeţi la ghiceală? Să riscaţi să ajungeţi un neînţeles?

    Nicuşor, care iubeşte casele întregi

    RăspundețiȘtergere
  10. Figura de stil nu am făcut-o eu, deci, dacă clincheţeşte, nu puteți da vina pe mine.

    Da, este același lucru, în sine. Între ghindă și stejar este o diferență de timp, de efort și de stadiu, nu de esență. Stejarul este o ghindă într-o altă ipostază, la fel cum oul este o găină ne-crescută. Ghinda conține toate informațiile stejarului și nu poate deveni decât stejar, printr-o creștere firească, nealterată. Comparația dvs., deși trebuia să fie un contra-argument, este exemplul perfect pentru ce voiam să vă spun.

    Noi, occidentalii, avem obiceiul destul de tâmpit de a categorisi lucrurile după ipostaze, culori, forme și avem senzația ca sunt diferite, opuse ori separate, când, de fapt, nu sunt. Numim o mașină "concept", atunci când este, pur şi simplu, o mașină, dar i se deschid ușile în sus, în loc de în lateral - o numim cu alte cuvinte şi ni se pare că e un alt tip de obiect. Nu e de mirare că, degenerând într-o asemenea gândire fragmentată, occidentul nu mai înțelege nimic despre nimic - dar are o bogăție fantastică de concepte, complexități şi de istorie a "gândirii" - eșuând într-un nouă noţiune, din ce în ce mai ușor identificabilă, de prostie savantă - oameni care, de multe ce ştiu, sfârşesc prin a nu mai înţelege nici lucrurile elementare. Te face să te întrebi ce rol mai are a ști, într-o asemenea ipostază. Budiștii spuneau: maya (iluzia) înseamnă a privi gheața, fără a îți da seama că e apă. Prin "gheață" noi credem că numim un alt obiect, dar, de fapt, numim doar o altă ipostază.

    Este adevărat că ghinda poate să nu ajungă stejar, adică să i se oprească evoluția înainte de a își schimba stadiul, dar asta nu înseamnă că ea nu este un stejar virtual complet. Aşa încât, chiar dacă un cititor poate fi deranjat și întrerupt în timp ce încearcă să transforme fragmentul în poliloghie, aceasta nu înseamnă că fragmentul nu conține informațiile necesare pentru a fi transformat (după câte cred eu).

    Dintr-o ghindă nu poate ieși un bonsai. Dacă iese, înseamnă că nu era ghindă. Ca stejarul să fie mai mare de 30 de cm, trebuie să evolueze bine - același lucru se poate spune și despre o interpretare.

    RăspundețiȘtergere
  11. În privința înțelesului, cred că nu m-am făcut eu înțeles. Nu vreau să ajung un neînțeles, nici un înțeles. Nu merg nici la ghiceală (extraordinară expresia, ca manifestare a decalajului de perspectivă), nici să merg la sigur. Eu nu scriu lucrurile astea ca să merg undeva.

    Oricât de neverosimil v-ar părea, nu marketing încerc eu să fac aici, nici să mă "scot", nici să mă bag în seamă, nici să mă remarc etc. Dacă aş face asta, vă garantez că nu aş mai putea scrie nimic, pentru că mi-ar sta mintea acolo, nu aici, iar starea mea mentală ar fi cea a unui arivist, care nu am auzit să fie prea predispusă nici la reverie, nici la vreo profunzime. Aș ajunge, poate, în situația în care - prin absurd - aş fi înțeles, dar n-as ști ce motiv - sau folos - ar avea cineva să mă înțeleagă.

    Aş minți dacă aş spune că mă doare undeva dacă mă înțelege cineva sau nu, dar nici nu țin să fiu înțeles cu orice preț. Şi apoi, nu îmi dau seama cum nu vi se înfăţişează o întrebare absolut firească: în cel fel poate fi cineva înțeles încercând să fie altcineva? Chiar și numai pentru a vrea să fii înțeles, trebuie mai întâi să te oprești la ceea ce ți-e firesc. Altfel, o sa fii înțeles (poate), dar nu tu, ci altcineva - un personaj virtual.

    Poate e și aici un motiv al decăderii intelectualimii. Oamenii nu mai pleacă de la ce au de spus, ci de la ce ar TREBUI să spună, ca să fie băgați în seamă. NU conținutul e important, ci unde ajungi cu el. Aşa avem o mulțime de oameni care nu ştiu dacă să se facă poeți, cântăreţi, prezentatori de ştiri, politicieni sau avocati. Pentru ei e același lucru - important este să fie CINEVA, să strălucească, nu să îndeplinească o misiune anume, o vocație - un conținut - poate pentru că nici nu îl au.

    Avem o mulțime de oameni care încearcă să strălucească, dar n-au nimic personal de spus sau - în orice caz, nu o spun, mimează. Mă refeream la asta, tangențial, în textul despre intelectualism. Într-o paralelă de marketing, ajungi să vinzi mai mult, poate, dar nu mai ai produs (conținut).

    Cum aş putea să spun ce am de spus (tuturor ne place expresia asta) sau să am o manieră proprie (nu vreau să spun originală, nu am asemenea pretenții - nici nu țin la ele; prin proprie mă refer la autentică), când mă gândesc la ce ar trebui să spun și cum - adică un conținut și o manieră dictate din afara?

    Nu caut un numitor comun cu nimeni. Tocmai de aceea, dacă îl voi găsi, sper că va fi unul REAL. Cam asta e.

    Toate cele bune! Vă mai aştept.

    RăspundețiȘtergere
  12. Am senzația că nu am răspuns, totuși, la o întrebare concretă.

    E adevărat ca, dacă un botanist înzestrat, studiind cu atenție o ghinda și înțelegând cum funcționează și cum evoluează fiecare celulă, ar putea să își deseneze stejarul, noi, ceilalți, am putea sa ne uitam lung și bine la o ghindă, fără sa pricepem la ce folosește.

    Sper că textele nu sunt chiar atât de criptice. Eu încerc să îmi explic mie lucrurile - cu ilustrările necesare - până acolo unde mi se pare că le-am ordonat și le-am înțeles.

    Oricum, nu mă interesează să scriu tratate - nici nu ştiu cu ce le-aş putea umple.

    RăspundețiȘtergere
  13. D-le Olaf!
    Ce mai, sunteţi tare perspicace! V-a filat lampa până şi la cele nespuse, dar intrinsece în analogia cu ghinda, în speţă ipostaza că s-ar putea să nu mai fi văzut niciodată o ghindă şi ca atare să nu ştim că poate deveni stejar... sau că ghinda poate conţine o eroare (genetică, e bine zis?) care să devină vizibilă abia după ce stejarul începe să-şi revendice numele... sau că, având nenorocul să cadă pe un sol zgârcit, să nu mai atingă decât o şchioapă (adică să-mi închipui eu - Doamne-fereşte! - ceva mai valoros decât ar putea "dezvolta" autorul fragmentului "concentrat") ...
    Aşa, s-ar ajunge în situaţia pe care cu siguranţă sunteţi dornic foarte să o evitaţi: să vă urc pe un piedestal existent doar în mintea mea ...
    Dar să nu devenim pedanţi... că mie nu-mi şade chiar aşa de bine...
    Mulţumiri pentru răbdare.
    Acum vă las să vă odihniţi, că şi filozofia prea mult strică.
    Eu mă duc să degust o nouă pralină...
    Nicuşor, pornit pe relaxare

    RăspundețiȘtergere
  14. Aveam o bănuială vagă că știți că ghinda poate deveni stejar. Mă bucur să o văd confirmată. Exact această posibilitate speram să o intuiți şi în cazul fragmentului, unde o analiză şi o înțelegere proprie mi se par necesare lecturii. Mă bucur, însă, că, după ce mi-ați pus întrebarea, și v-am răspuns la ea, ați înțeles că era de domeniul evidenței. Uneori este bine să întrebăm și despre evidențe.

    Nu îmi imaginam că respectiva bănuială e intrinsecă unei ghinde. E interesant să stea omul de vorbă cu dvs.

    Mărturisesc ca n-am înțeles, însă, legătura între ghindă și piedestal. E posibil să aveți dvs. un plan în care filosofia să se suprapună cu un plan personal - în dauna amândurora - şi la care să nu am eu acces.

    Relaxare plăcută!

    RăspundețiȘtergere
  15. D-le Olaf,
    e posibil oare să vedeţi filosofie şi acolo unde nu e? Sau o să argumentaţi că totul e filozofie, şi dacă filozofie nu e, nimic nu e? :D :P
    Câteodată e bine să nu vă mai uitaţi după perdele, ca să se mai odihnească niţel şi bietul şoricel al filozofiei cu ciocanul... :D :D
    Hai, că mai aveţi de urcat vre-o două coaste până vă obişnuiţi să respiraţi mai amplu, aşa că deocamdată vă tratez cu o vişinată de casă, să mai prindeţi inimă...
    Noroc, d-le Olaf, aşa, ciocniţi cu mine, şi Doamne-Doamne, hop cu duşca, şi-ncă una... să vedeţi ce bine vă prinde!
    Nu-i bai dacă apoi vă bate niţel vântul prin cap şi mai împrăştie din ceţuri filozofice, măcar până una-alta... :D
    Sănătate şi... voie bună! Hai, gâl-gâl, că mai stă la rând şi-o ţuică de 10 anişori...

    Nicuşor,
    care se întreabă dacă aveţi curajul să "aprobaţi" şi comentariul ăsta... :D

    RăspundețiȘtergere
  16. Nu știu ce să vă spun...

    Oricine are dreptul la propriile concluzii, fără a presupune, prin aceasta, că sunt neapărat juste. De preferinţă, este bine să fie şi argumentate – simplul enunț lejer şi superior nu poate funcționa mai departe de clasa a VI-a.

    Nu este suficient să nu înțelegi un lucru pentru a putea concluziona în privința lui – de obicei, este nevoie exact de contrariu.

    Dvs. vă mărginiți să puneți întrebări sofistice şi cumva desprinse de demersul logic urmărit, fără a vă obosi să contribuiţi în dezbatere sau să argumentați, dar asta nu vă împiedică să ricanaţi cu lejeritate şi o superioritate afectată şi nici să emiteţi concluzii. Îmi este familiar genul ăsta de atitudine – nu îl impiedica nici o evidenţă să îşi joace superioritatea, pentru că o ignoră cu bună ştiinţă (evidenţa) – tocmai de asta superioritatea trebuie să fie lejeră, pentru că la un scrutare mai atentă, este ușor amenințată.

    Dacă dvs. așteptați explicații savante şi concluzii spuse pe șleau, nu ați venit unde trebuie. Deși, mărturisesc că, după părerea mea, afirmațiile sunt destul de limpezi. Dacă așteptați concluzii dincolo de sfera pe care își propune să o trateze fiecare fragment în parte, va recomand să reveniți în câțiva ani, când veți găsi, sper, aici, o cumulare a fragmentelor, pe care vă invit să le compuneți dvs., pentru a obține, din îmbinarea lor, epuizarea pe care o doriți.

    Am încercat să detaliez aici unele dintre ramificațiile şi unele dintre fundamentele – directe sau indirecte – care stau la baza fragmentului – o parte din rândul celor care se regăsesc în scriitura propriu-zisă, altele care fac obiectul unor observaţii paralele – dar cred că a fost o greşeală.

    Ca răspuns la întrebarea dvs., da, am convingerea că mare parte din temele care mă preocupă se subsumează, direct sau tangențial, preocupărilor filosofiei, care sunt mult mai vaste – şi, adesea, mai concrete – decât teoria cunoașterii, primatul spiritului ori existența lui Dumnezeu – de altfel, am scris aici, în diverse măsuri, inclusiv despre acestea. Rămâne să identificați dvs., dacă doriți, conotațiile, implicațiile şi trimiterile din textele respective.

    Mai mult, cred că, dintr-o perspectivă ontologică sau axiologică, orice preocupare umană sfârșește în filosofie. În altă ordine de idei, v-aş putea exemplifica teme filosofice mult mai concrete decât multiplicitatea adevărului – chiar la nivel de fragment – dar nu cred că ar avea rost, pe acest curs al discuției noastre. Să fie şi această frază un fragment pe care să vă revină să îl elaborați dvs. ulterior.

    În orice caz, orice abordare precisă ajunge, la nivelul ultim, la teme filosofice clasice, fără fi nevoie a înşira întregul pomelnic în fiecare observaţie. Aşa cum vă spuneam într-un alt comentariu (nu ştiu dacă aţi auzit), cred că fiecare fragment este o cărămidă dintr-o construcţie unitară. Nu trebuie să epuizeze vreo temă sau să o elucideze în alte aspecte decât este intenția autorului.

    Pe mine tematica aceasta mă pasionează în cel mai înalt grad, de asta scriu – pentru că ajung la niște concluzii în viață, nu invers. Poate că mie îmi lipseşte modul asta superficial-afectat de a trata lucrurile, cu o infailibilitate mimată. Vă invit să vi-l păstraţi dvs. pe al dvs., iar eu am să mi-l păstrez pe al meu. Ca observaţie complet colaterală, "vre-o" se scrie fără cratimă.

    V-am scris un răspuns mai amplu, în care acopeream mai multe neajunsuri ale dialogului nostru, dar am concluzionat, în final, că nu are sens să îl afișez aici.

    În orice caz, dacă nu sunteţi satisfăcut de ceea ce citiţi aici, puteţi oricând găsi pagini cu abordări care să corespundă, sper, aşteptărilor dvs. de tratare.

    Vă recomand ca următorul comentariu să îl faceți fără tovărășia unei sticle de țuică, fie ea şi de 10 ani.

    RăspundețiȘtergere
  17. O fi, d-le, Olaf, o fi cum ziceţi, dar nu mă supăr nici dacă o daţi în bară...
    La chestia cu „vre-o” şi „vreo”, „vre-un” şi „vreun” nu vă mai hazardaţi, concentraţi şi zbateţi, că tot nu mă convingeţi că varianta fără cratimă e cea corectă, chiar dacă o să-mi prezentaţi un morman de link-uri şi explicaţii "academice"...
    "Teoria" superiorităţii mimate, care trebuie să fie lejeră şi afectată pentru a putea supravieţui ameninţărilor, este interesantă. Mai pedalaţi pe această temă, poate iese ceva şi mai interesant.
    În rest, ce nu v-a plăcut, d-le Olaf? Faptul că am prezentat (direct şi intenţionat) în „sâmbure” câteva idei, în propria dv. manieră? Par contradictorii, eliptice sau incorecte? Păi dacă speculaţiile filozofice ale domniei-tale trebuie OBLIGATORIU înţelese (că altminteri am fie minte de clasa a VI-a, fie sunt la nivelul unui licean, etc. - concluzii desprinse din opera dv.), chiar dacă sunt prea sumare (puţin spus) ca să permită garanţia bunei-înţelegeri, atunci nu ar fi fost cazul să acceptaţi „metoda sâmburilor” şi de la Nicuşor?
    Sau Nicuşor este un ricanator tocmai fiindcă se încumetă să descopere printre rândurile dvs. lipsa modestiei care-i şade bine înţeleptului filozof? Dacă-i înţelept şi filozof, să poftească dumnealui să vorbească clar şi pe înţeles, nu în rebusuri şi ghicitori, ca oracolul din Delphi.
    Cum, observaţi că "Noi, occidentalii, avem obiceiul destul de tâmpit de a categorisi lucrurile după ipostaze..." şi nu observaţi că noi doi, occidentali sadea, adoptăm acelaşi şablon comportamental (ha! – în două ipostaze!), iar că ceea ce vă place la dv. nu vă mai place la Nicuşor?
    Nu măsuraţi cumva cu două măsuri, d-le Olaf?
    M-am aşteptat să publicaţi comentariul meu vesel, datorită provocării din final, dar nu m-am aşteptat să mai şi răspundeţi. Dar dacă aţi răspuns şi v-aţi băgat în ham, acum trageţi.
    Şi ca să nu mai ziceţi că mimez, iată o perlă a domniei-voastre: "NU conținutul e important, ci unde ajungi cu el."
    Sau o alta: "... oul este o găină ne-crescută." Aici m-am tăvălit de râs, domnule Olaf, cam o juma de oră!
    Astfel de perle prezente, din păcate, printre afirmaţii, constatări şi concluzii cel mai adesea excelente, sunt cele care m-au făcut să vă ofer o vişinată... :D
    Nicuşor vă admiră când sunteţi de drumul drept, dar vă oferă ţuici când crede că deraiaţi.
    Dacă vă deranjează să explicaţi filozofia cu ciocanul şi unui Nicuşor de clasa a VI-a, atunci n-o să vă mai claxonez când o luaţi pe arătură. Deşi, scriind pe blog înseamnă că v-aţi asumat riscul exhibiţionismului… :D
    Altminteri, de ce v-aţi mai pune gândurile pe gardurile Internetului? Aţi acceptat să le citească oricine, fără nici un fel de restricţii. Iată, unii din ei găsesc timpul şi fac efortul să vă scrie, chiar dacă nu vă cântă întru totul în strună: asta e, când puneţi masa în stradă, se mai așează şi trecătorii. :D
    Sau să-mi văd mai bine de alte treburi, dacă tot nu catadicsiți să deveniţi cu adevărat înţelept?
    „… dacă nu sunteţi satisfăcut de ceea ce citiţi aici, puteţi oricând găsi pagini cu abordări care să corespundă, sper, aşteptărilor dvs. de tratare.” Nicuşor n-a spus aşa ceva! Repet, Nicuşor doar a observat că printre unele bijuterii din scrisul dv. mai alunecă şi câte-o poznă. Sunt sigur că găsesc pagini cu abordări care să corespundă aşteptărilor mele, dar dv. sunteţi, tocmai datorită gafelor amintite, mult mai „palpitant”. Ba mai mult, aveţi şanse mari (zic eu, cu mintea mea de clasa a VI-a) să evoluaţi spre ceva deosebit, dacă mai lăsaţi de ici, mai luaţi de colea… :D
    Dar vă costă doar un cuvânt, d-le Olaf, şi vă las în plata Domnului…
    Cu stimă,
    Nicuşor, care nu vă mai îmbie cu vişinată…

    RăspundețiȘtergere
  18. D-le Nicusor, mulţumesc pentru lungul comentariu.

    Din păcate, observ ca vorbim doua limbi diferite ori nişte formulări – cât se poate de limpezi, după părerea mea, cum am mai spus – nu sunt suficient de clare pentru dvs., altfel nu se explică glosele dvs. care îmi dau senzaţia că se refera la alte texte (lucru pe care l-am mai constatat, negru pe alb, şi în alte comentarii de-ale mele).

    Nu-mi dau seama cum din propoziţia "De preferinţă, este bine să fie şi argumentate – simplul enunț lejer şi superior nu poate funcționa mai departe de clasa a VI-a" aţi ajuns la "am fie minte de clasa a VI-a, fie sunt la nivelul unui licean, etc. - concluzii desprinse din opera dv.". Când spuneam "funcţionează" sensul era - cred eu, limpede - "a prinde la" (un nivel dincolo de clasa a VI-a). Nu am făcut nici o referire la intelectul dvs. acolo – ci la publicul care ar putea fi impresionat de o abordare strict enunţiativă – dar dvs. aţi văzut-o. Îmi cer scuze, încă o dată, poate am fost prea criptic. Deşi, uneori, îmi daţi senzaţia că fiecare frază pe care o scriu este, totuşi, prea criptică.

    În acelaşi fel, mă deconcertează "perla" pe care mi-o atribuiţi - "NU conținutul e important, ci unde ajungi cu el." Fraza e retinuta bine, dar sensul ei era puţin contrar. Poate o lectura mai atenta, pentru context, ar putea reda ideea, care nu era una de susţinere a unei asemenea metehne, cum se pare ca ati inteles dvs., ci exact contrariul: "Poate e și aici un motiv al decăderii intelectualimii. Oamenii nu mai pleacă de la ce au de spus, ci de la ce ar TREBUI să spună, ca să fie băgați în seamă. NU conținutul e important, ci unde ajungi cu el. Aşa avem o mulțime de oameni care nu ştiu dacă să se facă poeți, cântăreţi, prezentatori de ştiri, politicieni sau avocaţi. Pentru ei e același lucru – important este să fie CINEVA, să strălucească, nu să îndeplinească o misiune anume, o vocație – un conținut – poate pentru că nici nu îl au."

    Mă faceţi să mă gândesc la ce bun aş putea scrie dizertaţii ample, admiţând că aş avea vreo înclinaţie, având în vedere că nici putinele fraze pe care le scriu nu le citiţi cu atenţie.

    RăspundețiȘtergere
  19. Spuneţi undeva "Cum, observaţi că "Noi, occidentalii, avem obiceiul destul de tâmpit de a categorisi lucrurile după ipostaze..." şi nu observaţi că noi doi, occidentali sadea, adoptăm acelaşi şablon comportamental (ha! – în două ipostaze!), iar că ceea ce vă place la dv. nu vă mai place la Nicuşor? Nu măsuraţi cumva cu două măsuri, d-le Olaf?"

    Mărturisesc că nu văd nici o legătură între cele două fraze (a dvs. şi a mea), în afara folosirii cuvântului "ipostaze". Spuneam undeva (nu îmi aparţine citatul, ci lui Wittgenstein, cred) că „filosofia este o luptă împotriva vrăjirii (deturnării, înţeleg eu) intelectului de către limbaj”, dar e un comentariu care se poate, iarăşi, să fi fost ratat. Cred că important într-o propoziţie nu este atât cuvântul în sine, ci modul în care este folosit – adică sensul, ideea. Sunt convins că ştiţi asta, totuşi nu înţeleg de ce nu folosiţi această ştiinţă în interpretările pe care le faceţi. Hemingway (la fel şi Cioran) poate folosi acelaşi cuvânt, în două paragrafe diferite, cu sensuri complet opuse. Tocmai de aici rezultă paradoxul lor aparent şi poetic. De altfel, paradoxul rezultă din folosirea unor noţiuni înrudite, cu conotaţii – pe planuri – diferite, şi se elucidează prin decodarea planurilor. Exact din această muncă de decriptare a paradoxului rezultă vastul conţinut concentrat într-o frază – pentru că decriptarea nu se poate face decât pe o singură cale. Cuvintele folosite abstract, rupte de planurile lor logice, ne duc, e adevărat, spre suprarealism, dar, dincolo de efectul spectaculos, nu cred că ne ajuta prea mult. Întotdeauna am crezut că rolul nostru pe lumea aceasta este să ne EDIFICĂM, nu să ne zăpăcim – fie şi la modul prestigios, din plictiseală. Asta este şi paralela pe baza căruia am scris fragmentul despre intelectuali (exista unul mult mai elaborat şi oarecum înrudit, pe care l-am scris de mai de mult, dar nu am energia şi dispoziţia de a îl duce la bun sfârşit în prezentul apropiat). Din spectacolul minţii amăgite de limbaj ne rezultă, în post-modernism, teoretic, mulţi intelectuali, filosofi şi oameni inteligenţi, în timp ce, practic, avem parte de tot mai multe tâmpenii, inutilităţi, aberaţii, etc. Sunt nişte ecuaţii logice care se ratează, din pricina cuvintelor. Mă rog, înţelegeţi ideea.

    Nu mă pot abţine să mă gândesc că, poate, rolul dezvoltării e tocmai ăsta, a repeta o idee de mai multe ori, în speranţa că va fi reţinută – în vreme ce, în fragment, daca s-a ratat o locuţiune adverbială, este posibil să fii împins pe o cale greşită.

    La fel, nu ştiu cum aţi ajuns de la "Aş minți dacă aş spune că mă doare undeva dacă mă înțelege cineva sau nu, dar nici nu țin să fiu înțeles cu orice preț" la "dacă speculaţiile filozofice ale domniei-tale trebuie OBLIGATORIU înţelese (că altminteri am fie minte de clasa a VI-a, fie sunt la nivelul unui licean".

    Cred ca am spus-o în mai mult de un rând, d-le Nicuşor, că nu "trebuie neapărat" înţelese. Mi se pare destul de incomod să trebuiască să repet anumite lucruri, în fiecare comentariu – nu putem trece mai departe. În fapt, este vorba de o lectură facultativă :). Nu trebuie să devină o corvoadă pentru nimeni.

    RăspundețiȘtergere
  20. Nu am reţinut nici fraza în care am sugerat că aş fi înţelept. Am precizat că mi-ar plăcea să devin şi – fără falsă modestie – simt că mă apropii, încet, încet, dar asta este alta discuţie. Poate voi deveni, cine ştie, la fel cum, poate, nu avem aceeaşi reprezentare a 'ipostazei’ :).

    Pe de altă parte, nu cred că înţelepciunea presupune necesitatea vreunor explicaţii, altele decât cele la care s-ar deda, voluntar, înţeleptul însuşi. Nu trebuie confundat înţeleptul cu un pedagog. Tradiţia înţelepciunii ne înfăţişează, de altfel, destui înţelepţi zgârciţi la vorbă. Vorbind în abstract, cauza poate fi aceea că nu ajungi înţelept, cred eu, fără a realiza că explicaţiile îi sunt inutile marii mase a oamenilor (puteţi să mă etichetaţi drept elitist – cred că îşi pierde conotaţia negativă atâta timp cât e vorba de un elitism realist) şi că, în general, nu are rost să explici unui om care nu are starea şi predispoziţiile anterioare înţelegerii. Clar şi pe înţeles trebuie să vorbească un politician, un institutor, un agent de marketing – cred că înţeleptul poate să vorbească cum doreşte, pentru că înţelepţia nu e o funcţie publică – prin urmare, nu are o fişă precisă a postului.

    Vedeţi, cred că de aici rezultă diferenţele de interpretare între noi, din aceea că propoziţiile nu au acelaşi valoare, deşi eu nu îmi dau seama care ar putea fi celelalte posibile (dincolo de un vag care rămâne dincolo de intenţia limitată a fragmentului), odată citite cu atenţie.

    Nu doresc să îmi cântaţi în strună (decât dacă simţiţi nevoia :)) – aşa nu am putea avea asemenea dezbateri – iar eu detest oamenii cu care nu pot purta dezbateri – dialectica revelatoare, nu? (ce pretenţios sună :)) – însă mi-aş dori să putem dezbate pe aceeaşi temă, nu pe neînţelegeri de limbaj şi (o să mă iertaţi dacă mă înşel) citire superficială (adică lejeră şi grăbită – lectura – să nu îmi spuneţi că v-am făcut superficial).

    Cât despre plata Domnului, cu toţii suntem în ea, d-le Nicuşor, aşa că nu vă pot decât sfătui să faceţi cum credeţi că e mai bine.

    Toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere