Există unii autori pe care îi citim nu doar pentru
conţinutul intrinsec al ideilor lor, ci pentru că descoperirea de afinităţi în
consideraţiile ce le aparţin ne strecoară în suflet sentimentul propriei
valori, senzaţia – iluzie la cei mulţi, conştienţă la câţiva – apartenenţei la
o anumită categorie a spiritului. Citirea acestor autori este o raţie zilnică
de narcisism, împlinită în confirmarea de sine, în auto-măgulirea şi în
percepţia de valoare în care ne vedem oglindiţi, printr-o senzaţie de înfrăţire în concluzie. Prin aderenţă,
ne vedem confirmaţi, valorificaţi, inălţaţi într-o ipostază de cvasi-creatori –
asociaţi ai creaţiei, învăluiţi în
gloria unei înţelegeri pe care o putem revendica, a constatărilor pe care le-am
fi putut face – dar pe care, fatalmente,
nu le-am făcut.
Există
unii autori asupra cărora revenim, iar şi iar, pentru o verificare personală, într-un
simulacru de creaţie. Sunt autori pe
care îi îngăduim în suflet ca pe un drog
al vanităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu