Pedagogie

Viața este un profesor mai dur decât ar putea fi majoritatea dintre oameni: te pune să repeți fiecare lecție nu de un număr disciplinar de ori, ci de un număr nesfârșit de ori, până când nu doar ai senzația că ai învățat-o, ci până când poți dovedi în practică, în fiecare instanță, că ai învățat-o. Pentru a îi ajuta pe oameni să evite suferințele vieții, ar trebui, ca profesori, să ne apropiem, cu dragoste, de duritatea pedagogică a vieții înseși.

Despre neajunsurile vieţii

În momentul în care descoperi că viaţa nu are sens, poţi să te faci teolog – încercând să-ţi impui unul, filosof – încercând să descoperi – sau să fabrici unul, sau beţiv – întorcând spatele oricărei încercări de sens. Dintre toate, ultima este reacţia cea mai organică – și  cea mai viguroasă.

Despre fericire, pe stradă

            Uneori, mergând pe stradă, privesc la furnicarul de oameni care trec grăbiţi pe drumul lor, fiecare căutându-şi cu aviditate fericirea, bucurându-se de viaţă sau cheltuindu-şi toată energia pentru acest unic scop al existenţei lor pripite. Şi am senzaţia că Dumnezeu trebuie să fie cea mai neînţeleasă fiinţă din lume.

Cunoaştere şi vitalitate

          Oare n-am înţeles, fiecare, că vieţuirea cu patimă, în lume, nu este posibilă în absenţa iluziei, a unei ignoranţe vii şi sănătoase? Că a şti reprezintă un plus de decepţie, o scădere a aşteptărilor, prin urmare a motivaţiei – un minus de vitalitate? Că a cunoaşte sfârşeşte în rutină, în dezabuzare – simptomul ei cronic – ca, de altfel, mai toate formele de acceptare?
          Cunoaşterea aruncă umbre – zone de întuneric al noutăţii şi interesului – în urma luminii aflării, născând un teritoriu neutru al entuziasmului, care se întinde pe fostele teritorii ale acestora, împingandu-le – odată cu naivitatea speranţei, motor al reflexului acţiunii, ce are nevoie de incertitudine – la periferia existenţei, departe de locurile încă scăldate de lumina stimulatoare a ignoranţei, altoită fertil de curiozitate.
          Din punct de vedere al tonusului sufletesc, neajunsul cunoașterii este acela că restrânge spațiul misterului, al potențialului – spațiu al speranței și al marilor avânturi sufletești – și al surprizei – teritoriul acumulărilor şi descărcărilor de tensiune spirituală, al înseși circulaţiei sufletului. Restrângându-li-se arealul, speranţa – mobil sufletesc, prin esenţă, speculativ – dispare, iar fecunda tensiune febrilă se subţiază. Ce rămâne în shimbul unei vibraţii sufleteşti înalte, unui contur de energie, este o sumă de date pe un grafic plat. Odată înţeles şi explicat prin cunoaştere, misterul devine o banalitate, tainicul o supraestimare, iar esotericul îmbogăţeşte aria rutinei. Orice acţiune derivă din speranţă, înţeleasă ca potenţial, din speculaţii încă neverificate, dar cunoaşterea nu le hărăzeşte acestora decât o viaţă efemeră. Înţelegerea este pulberea care transformă fertilul în dezabuzare şi surpriza în pretenţie.
         Mi-aş dori o lume în care toţi oamenii inteligenţi să înveţe a se feri de orice cunoaştere inutilă.

Despre prăbuşirea în cotidian (comentariu)

Mişcându-te în cotidianul cenuşiu şi sec, golit de perspectivă verticală şi, deci, de orice idee de sens, nu-ţi poţi reţine impresia covărşitoare că devenirea coboară în derizoriu, odată cu închiderea celui de-al treilea ochi al mitologiei nordice şi prabuşirea respectului de sine pentru ceea ce însemna, pe vremuri, om – iar rătăcirea noastră din înţelepciunea sceptică în căile lumii, către o nimicnicie strălucitoare, ne consacră căderea în rândul bestiilor tehnologice goale şi pierdute ce par idealul distopiei funcţionale a Vestului. Din creaţie devenim rotiţă – nu pentru că înţelegem că nu ne naştem Oameni, cum se laudă că a înţeles Vestul anglo-saxon, bântuit istoric de spectrul fiarei, cu care, în final, s-a identificat – ci pentru că renunţăm la a mai vrea să devenim. Orizontul nostru se năruie, preocupările noastre se restrâng către biologic, căruia îi consacrăm o întreagă ştiinţă – devenim nişte oameni de la brâu în jos – iar înţelegerea noastră se prăbuşeşte. Voim să trăim o mie de ani, dar nu ştim de ce. Interesele ne devin neglijabile şi meschine, iar dimensiunea ni se limitează la administrativul vieţii. Am uitat să devenim, să sperăm şi să îndrăznim şi ne restrângem viaţa la preocuparea de a mânca, conferindu-i un sens prin variaţiile a mânca bine, a mânca prestigios sau a mânca comod. Idealizarea nevolniciei, convertită în orgoliu. Preocupările umane s-au întors, după milenii de istorie, odată cu coborărea într-un infern tehnologic şi dezumanizat, la o căutare – pretenţioasă – a cărnii. Pentru a se umple golul lăsat de lipsa de sens, s-a stimulat vanitatea. Dacă nu avem preocupări meritorii, vom încerca să ne prefacem că sunt meritorii cele pe care le avem.

Ca să obţii "jobul dorit" – o slujbă, pe româneşte, ţi se explică că trebuie să faci pregătiri ca pentru o excursie pe Marte. Eşti învăţat să îţi aloci întreaga viaţă obţinerii unei slujbe şi că trebuie să fii la fel de mândru că ţi-ai găsit una, ca şi cum ai fi câştigat premiul Nobel.

            Bieţii oameni – ce înseamnă un vis în ziua de azi! Prăbuşirea de la a visa să inventezi vaccinuri pentru boli incurabile, să descoperi planete obscure, să explorezi zone nebănuite, pentru a-ţi depăşi hotarele proprii, de la a fi artist (nu "artist"), capabil să surprindă esenţa, pana la a “visa” să obţii de la viaţa o slujbă (director, dacă eşti vanitos – sau "manager", că trăim într-o lume în care cuvintele înseamnă mai mult decât ideile), o canapea şi o maşina "a-ntâia". Daca apucăm să ne luăm o casă – pentru că acum, majoritatea dintre noi nu mai avem opţiunea de a ne-o construi – nici nu am mai avea unde – vom sări în sus, ţinându-ne de fund, vreme de trei luni, fiindcă, în referenţialul dat, acesta este visul viselor. Şi apoi, vom munci 10 ore pe zi (plus două ore transport, plus muncă acasă şi griji suplimentare, legate de muncă), adică 95% din viaţa conştientă de adult alergăm pentru lucruri independente de noi şi de care nici nu ne-ar fi pasat nici cât negru sub unghie, dacă nu le-am fi făcut zi de zi, iar, la sfârşit, ce facem cu banii? Îi cheltuim aiurea, acumulând obiecte inutile şi supra-apreciate, risipindu-i, aruncându-i pe lucruri care nu ne aduc contravaloarea banilor (în accepţiunea lui Hemingway), ci un surogat de satisfacţie, izvorât adesea din vanitate şi dintr-o auto indulgenţă, rea în sine, vecină cu un hedonism obtuz la noţiunea de valoare. Ne luăm un costum "mai bun" (şi supraevaluat de trei ori), sau un telefon "elegant", o mobilă de designer, nu mai frumoasă, dar mai scumpă. Un tricou de pe care, dezlipind o săgeată, dezlipim trei sferturi din preţ. De parcă atunci când, la telefon, îi propui un „rendez-vous” unei femei sau îţi înjuri viaţa şi semenii, contează că îţi agăţi cămaşa într-un cristal Swarovski, care nu îţi ameliorează cu nimic nici convorbirea, nici folosirea telefonului şi nici viaţa, dar te face să crezi ca eşti "cineva" – un nimic care încearcă să devină cineva, conform expunerii lui Nietzsche – dar nu prin sine, ci, ca o maimuţă, înconjurându-se de obiecte strălucitoare – şi că merită să îţi dai timpul, energia, nervii şi efortul – viaţa – pentru a obţine în schimb nişte tâmpenii inutile, care, într-un sistem complet arbitrar al vanităţilor, te fac să îţi închipui ca eşti altceva decât unul între cei aproape 7 miliarde de muritori.

            Şi aşa se naşte aroganţa, pe alocuri, bădărănia, şi mai ales suficienţa multor oameni "moderni", care vorbesc despre "progres" gândindu-se la frigidere, cititoare de dvd-uri, televizoare şi i-poduri, despre „evoluţie”, imaginându-şi boarfe lucioase, altfel decât cele revolute, mate, despre „creştere”, cu gândul la lucruri, şi nu la minte, la cultură – prin ea, la înţelegere, empatie, experienţă, respect, toleranţă, bunătate şi creativitate – definiţii ale umanităţii care marii majorităţi a omenirii îi scapă astăzi, la fel de mult precum i-au scăpat întotdeauna.

            Iar oamenii continuă să coacă planuri, să îşi stoarcă mintea, să aranjeze lucruri, considerându-se minunaţi, ca să obţină... o canapea, o maşină, o recunoaştere din partea unor semeni la fel de obtuzi, pentru nişte criterii pe care le dezbracă seară de seară, suindu-se în pat. O slujbă, care în marea majoritate a cazurilor nici măcar nu le place. Nu vi se pare trist? Nu simţiţi, oare, nevoia de a vă lua viaţa înapoi?

            Ştiu, însă, că nimic din toate astea nu e adevărat. Nu în ce vă priveşte.

Despre Duncan MacLeod şi Maica Tereza

         Credinţa în umanitate nu se poate întemeia decât pe o imensă generozitate ori pe o vârtoasă prostie. Generozitatea îi vine mai uşor omului detaşat: iubeşti mai uşor câinii care nu te umplu de purici. Dar pentru cel nedetaşat, implicat în concretul, detaliat până la grotesc, al existenţei, generozitatea lucidă este sinonimă cu o imensă forţă spirituală. Pentru a fi deştept, plin de purici şi a îi iubi pe oameni, trebuie să fii ori Maica Tereza, ori Duncan MacLeod – Nemuritorul. Iar dacă la urmă nu poate rămâne decât unul singur, cel ce va sta, la sfârşit, în picioare, ca simbol al tăriei sufleteşti supranaturale, va fi, fără îndoială, Duncan MacLeod, din clanul MacLeod. Iar el nu este decât o ficţiune.

Butadă

           Femeile urâte şi vanitoase nu ar trebui să caute, în bărbaţi, sinceritatea.

Prostia, ca politică

            În ziua de azi, decât să-i spui unui om că e prost, mai bine-i tragi două palme. Cu toate acestea, studiile – şi, mai mult, experienţa – continuă să sugereze ca 90-95% din populaţia lumii n-ar fi în stare să inventeze roata, de una singură, sau să folosească conversaţia, fără manual de instrucţiuni.
           Prostia este Marea Nespusă, iar discreţia în ce o priveşte, principalul factor care face posibilă lumea pacifică.

Măsura nebuniei

            Există o mulţime de nebuni care mă îndeamnă să îmi las calea, pentru a urma calea lor strâmbă, care, printr-un miraj veşnic neînţeles, îi rătăceşte mereu de pe drumul cel drept al vieţii, lipsindu-i de tihna aducătoare de pace trainică. Iar aceştia sunt oamenii care măsoară binele şi răul pe pământ.

Antropolgie ferventă

             „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa” se spune. Cum s-ar mai putea cineva îndoi? Într-o lume în care Dumnezeu se descompune, nu trebuie decât să privim în jur pentru a mărturisi asemănarea...

Nebunia lucidităţii

             Starea de nebunie controlată este singura luciditate suportabilă.