Uşurinţa
noastră de a trăi cu răul generalizat, ca stare cotidiană, derivă
în primul rând dintr-o inadvertenţă stilistică.
Fără eufemisme, ca formă a lejerităţii morale, răul ne-ar fi
dacă nu insuportabil, măcar mai incomod.
Un rău nu ne-ar putea fi neutru dacă ar fi descris prin cuvinte în măsură să tulbure cel puțin în măsura în care tulbură răul însuși, iar imoralitatea nu ar fi la fel de banală – sau măcar
la fel de firească – dacă nu ar fi scuzată printr-o inadecvare a
limbajului, o edulcorare a descrierii în măsură să îi
legitimizeze prezenţa, subţiind-o. Imoralitatea nu ar deveni, astfel, benignă, dacă puterea descrierii i-ar urmări
proporţiile, dacă ar fi corect evocată prin limbaj. Întrucât
orice percepție morală se naşte dintr-o reprezentare conceptual-sufletească, pentru ca raportarea la orice realitate să fie corectă, este
esenţial, în primă instanţă, ca această reprezentare conceptuală să fie precisă,
de o rigoare aproape legală, în caz contrar, conceptualizarea și, prin urmare, raportarea fiind
inevitabil compromise.
Pentru
aceasta, limbajul ar trebui să-și urmărească abisal obiectul,
până la consecinţele sale ultime, chiar cu riscul inesteticului și vulgarului.
În caz contrar, evaluarea binelui și a răului se deformează, printr-o
distorsiune a reprezentării ce va cauționa o eroare de raportare.
Ca
fond, eufemismele sunt o denaturare. Greşesc cei care cred că fac
bine eufemizând răul, civilizându-l. Dacă pe copii trebuie să îi
menajezi de întunecimi, adulții au obligația de a le vedea
întregi, atâta timp cât se vor gestionari (prin urmare,
judecători) ai vieții – măcar atâta timp cât vor ține să
recunoască, prin contrast, lumina. Disimulat prin limbaj, obscurizat, răul cotidian
devine liber să circule printre noi, sub masca invizibilității –
nesancționat, pentru că e, înainte de orice, camuflat. În vreme
ce sinceritatea ne-ar obliga să luăm atitudine.
Oricât
de abisală, fapta se diluează atunci când limbajul nu îi
transportă pe de-a întregul adâncimea, iar conștiința este
menajată. Iar dacă conceptele și evaluarea se raportează la
limbaj, cum ne-ar putea stingheri prezența răului, atâta timp cât
este descrisă într-o manieră elegantă, comodă? În măsura în care
disimulează substanța, eufemismele sunt o formă a negării. Ca
raportare personală, ele devin o formă – voită sau nu – a
complicității.
Printr-o
paralelă judiciară, un limbaj comod, insuficient de pătrunzător,
ar servi drept tăinuitor al faptei, printr-o estompare menită a-i ascunde adevărata adâncime, ascundere ce sfârșește prin a îi conferi, voluntar ori involuntar, respectabilitatea. Pe un nemernic
nu îl poți numi bonom. Unui mujic parvenit nu îi poți spune domn.
Dacă pe un hoț îl chemi altfel decât hoț – sau pe un ticălos,
altfel decât ticălos – păcătuiești față de însăși menirea
limbii, aceea de a reda.
Astfel,
într-o primă instanță, este inacceptabilă descrierea unei
realități brute în termeni civilizați. Dacă literatura înseamnă
o adecvare a mijloacelor lingvistice la necesitatea unei precizii a
reprezentării – mai mult, a unei fidelității în
spirit a
evocării – atunci politețea excesivă ar fi sinonimă cu o enormă
inabilitate literară. Aceasta este însăși baza literaturii: o
adaptare a limbii la obiect, folosirea cuvintelor potrivite
pentru a evoca substanța. O civilizare a limbii într-o descriere
validă literar ar fi posibilă, ca instanţă ulterioară, doar în
situația în care o abilitate stilistică ieșită din comun ar
putea înlocui proprietatea expresiei, cu valoare de evocare egală,
cu egal adevăr. În absența unui talent literar ieșit din comun,
calea fidelității literare rămâne inevitabil, prin esență, dacă
nu prin formă, invectiva – alternativa edulcorată reprezentând o
ratare a descrierii. Astfel, eufemismele nedublate de inspirație
stilistică – eufemismele goale, sociale, cu mobilul comodității,
în opoziție cu cele folosite ca mijloc literar revelator – ar
reprezenta, mai mult decât invectivele, o inducere în eroare, o
imprecizie, iar din punct de vedere literar, un procedeu ratat –
pentru că eludează substanţa. Iar invectiva ar apărea, prin
contrast, ca un procedeu de justețe
literară.
De asta, orice precizie literară – mai mult, orice acuratețe
morală – are nevoie de gamele brutalului, la fel cum instrumentarul
pictorului are nevoie de o gamă de umbre.
Fiindcă,
fără această ruptură între obiect și limbaj – fără acest
eșec literar – prezența răului ne-ar fi mai respingătoare, iar
viețuirea noastră cotidiană alături de rău, cauționată
sufletește printr-o mistificare a reprezentării – printr-o
inabilitate stilistică ivită fie din stângăcie, fie dintr-o
imprecizie morală – ne-ar fi, dacă nu imposibilă, măcar
incomodă sufletește.