La
nivel strict personal, între păcat şi nelegiuire, diferenţa apare
în cantitatea de firesc care se asociază actului. Păcatul, înainte
de orice, este o atitudine psihică. Nici un act, oricât de
scandalos, nu degenerează în păcat decât pe măsura realizării
lucide și însoțirii cu reproşurile de sine. Păcatul nu există
decât dacă este resimțit că atare. Căderea apare în acel rău
conștientizat ca atare – imposibil, astfel, de justificat moral –
dar acceptat și însușit emoțional, ca o indulgență pe seama
insuficienței virtuții, în timp ce nelegiuirea simplă este neutră
emoțional. Făcând abstracţie de etică, frapante sunt, în
această privinţă, chiar îndoiala şi frustrarea care însoţesc
în orice act de nejustificat. Păcatul şi îndreptățirea sunt
antinomice. Actul nu se converteşte în păcat decât dacă este
neîndreptățit, adică săvârşit împotriva conştiinţei.
Viciul
apare, consecutiv, ca o persistenţă în păcat. Viciul nu este
decât o repetare conştientă, programatică,
a păcatului, în care vinovăţia precede
săvârşirea,
iar tensiunea îşi găseşte rezolvarea într-o cedare apriorică.
Păcatul nu devine viciu decât însoţit de auto-contemplare, atunci
când neînfrânarea însoțită de luciditate cedează nuanţelor
perverse – şi vinovăţiei – teritoriile pe care reuşeşte să
le smulgă voinţei.
