Le Français est une victoire de la lucidité
contre le sang, contre le vague de l’âme, un combat de la rigueur contre
l’inspiration, condamnant à des nuances précises, plutôt positives qu’intuitives, plutôt
descriptives qu’insinuantes. Le Français ne permet pas la compréhension du
coeur sauf par la sanction du cerveau. Paradoxalement, malgré son absence de
l’indicible, c'est de sa musicalité et sa lucidité, de son sang vaincu et de son asthénie, que ressortit un air invraisemblablement poétique.
Il est raffiné et élégant; la
langue se bouge lentement, pesante, la bouche joue la musique et danse en même
temps, comme un bateau sur les vagues, comme dansent deux amoureux sur quelques
notes en sourdine, séparées et nostalgiques.
Le Français est la langue qui
présente la mort comme une amante, une amante comme solitude, mais qui excuse
la solitude en la transformant dans une raison de vivre.
Au déla de son positivisme, il est la langue du malheur
embrassé – peut-être, c’est la raison pour la quelle j’en suis tellement
attiré.
Limba franceză este o victorie a lucidităţii împotriva sângelui, împotriva vagului sufletesc, o luptă a rigorii contra inspiraţiei, condamnând la nuanţe precise, mai degrabă pozitive decât intuitive, mai mult descriptive decât insinuante. Limba franceză nu permite înţelegerea inimii decât prin sancţiunea creierului. Paradoxal, în ciuda absenţei sale din indicibil, din muzicalitatea şi luciditatea sa, din sângele său învins şi din astenia sa, reiese un aer neverosimil de poetic.
Limba franceză este rafinată şi elegantă; limba se mişcă încet, grea, gura cântă şi dansează totodată, ca o barcă pe valuri, la fel cum dansează doi îndrăgostiţi pe câteva note în surdină, disparate şi nostalgice.
Franceza este limba care înfăţişează moartea ca pe o amantă, o amantă ca pe singurătate, dar care scuză singurătatea, transformând-o într-o raţiune de a trăi.
Dincolo de pozitivismul său, franceza este limba nefericirii îmbrăţişate – poate de asta să mă atragă atât.