Despre lectură, ca vanitate

Există unii autori pe care îi citim nu doar pentru conţinutul intrinsec al ideilor lor, ci pentru că descoperirea de afinităţi în consideraţiile ce le aparţin ne strecoară în suflet sentimentul propriei valori, senzaţia – iluzie la cei mulţi, conştienţă la câţiva – apartenenţei la o anumită categorie a spiritului. Citirea acestor autori este o raţie zilnică de narcisism, împlinită în confirmarea de sine, în auto-măgulirea şi în percepţia de valoare în care ne vedem oglindiţi, printr-o senzaţie de înfrăţire în concluzie. Prin aderenţă, ne vedem confirmaţi, valorificaţi, inălţaţi într-o ipostază de cvasi-creatori – asociaţi ai creaţiei, învăluiţi în gloria unei înţelegeri pe care o putem revendica, a constatărilor pe care le-am fi putut face  – dar pe care, fatalmente, nu le-am făcut.

Există unii autori asupra cărora revenim, iar şi iar, pentru o verificare personală, într-un simulacru de creaţie. Sunt autori pe care îi îngăduim în suflet ca pe un drog al vanităţii.

Despre prăbuşirea în cotidian (comentariu)

Mişcându-te în cotidianul cenuşiu şi sec, golit de perspectivă verticală şi, deci, de orice idee de sens, nu-ţi poţi reţine impresia covărşitoare că devenirea coboară în derizoriu, odată cu închiderea celui de-al treilea ochi al mitologiei nordice şi prabuşirea respectului de sine pentru ceea ce însemna, pe vremuri, om – iar rătăcirea noastră din înţelepciunea sceptică în căile lumii, către o nimicnicie strălucitoare, ne consacră căderea în rândul bestiilor tehnologice goale şi pierdute ce par idealul distopiei funcţionale a Vestului. Din creaţie devenim rotiţă – nu pentru că înţelegem că nu ne naştem Oameni, cum se laudă că a înţeles Vestul anglo-saxon, bântuit istoric de spectrul fiarei, cu care, în final, s-a identificat – ci pentru că renunţăm la a mai vrea să devenim. Orizontul nostru se năruie, preocupările noastre se restrâng către biologic, căruia îi consacrăm o întreagă ştiinţă – devenim nişte oameni de la brâu în jos – iar înţelegerea noastră se prăbuşeşte. Voim să trăim o mie de ani, dar nu ştim de ce. Interesele ne devin neglijabile şi meschine, iar dimensiunea ni se limitează la administrativul vieţii. Am uitat să devenim, să sperăm şi să îndrăznim şi ne restrângem viaţa la preocuparea de a mânca, conferindu-i un sens prin variaţiile a mânca bine, a mânca prestigios sau a mânca comod. Idealizarea nevolniciei, convertită în orgoliu. Preocupările umane s-au întors, după milenii de istorie, odată cu coborărea într-un infern tehnologic şi dezumanizat, la o căutare – pretenţioasă – a cărnii. Pentru a se umple golul lăsat de lipsa de sens, s-a stimulat vanitatea. Dacă nu avem preocupări meritorii, vom încerca să ne prefacem că sunt meritorii cele pe care le avem.

Ca să obţii "jobul dorit" – o slujbă, pe româneşte, ţi se explică că trebuie să faci pregătiri ca pentru o excursie pe Marte. Eşti învăţat să îţi aloci întreaga viaţă obţinerii unei slujbe şi că trebuie să fii la fel de mândru că ţi-ai găsit una, ca şi cum ai fi câştigat premiul Nobel.

            Bieţii oameni – ce înseamnă un vis în ziua de azi! Prăbuşirea de la a visa să inventezi vaccinuri pentru boli incurabile, să descoperi planete obscure, să explorezi zone nebănuite, pentru a-ţi depăşi hotarele proprii, de la a fi artist (nu "artist"), capabil să surprindă esenţa, pana la a “visa” să obţii de la viaţa o slujbă (director, dacă eşti vanitos – sau "manager", că trăim într-o lume în care cuvintele înseamnă mai mult decât ideile), o canapea şi o maşina "a-ntâia". Daca apucăm să ne luăm o casă – pentru că acum, majoritatea dintre noi nu mai avem opţiunea de a ne-o construi – nici nu am mai avea unde – vom sări în sus, ţinându-ne de fund, vreme de trei luni, fiindcă, în referenţialul dat, acesta este visul viselor. Şi apoi, vom munci 10 ore pe zi (plus două ore transport, plus muncă acasă şi griji suplimentare, legate de muncă), adică 95% din viaţa conştientă de adult alergăm pentru lucruri independente de noi şi de care nici nu ne-ar fi pasat nici cât negru sub unghie, dacă nu le-am fi făcut zi de zi, iar, la sfârşit, ce facem cu banii? Îi cheltuim aiurea, acumulând obiecte inutile şi supra-apreciate, risipindu-i, aruncându-i pe lucruri care nu ne aduc contravaloarea banilor (în accepţiunea lui Hemingway), ci un surogat de satisfacţie, izvorât adesea din vanitate şi dintr-o auto indulgenţă, rea în sine, vecină cu un hedonism obtuz la noţiunea de valoare. Ne luăm un costum "mai bun" (şi supraevaluat de trei ori), sau un telefon "elegant", o mobilă de designer, nu mai frumoasă, dar mai scumpă. Un tricou de pe care, dezlipind o săgeată, dezlipim trei sferturi din preţ. De parcă atunci când, la telefon, îi propui un „rendez-vous” unei femei sau îţi înjuri viaţa şi semenii, contează că îţi agăţi cămaşa într-un cristal Swarovski, care nu îţi ameliorează cu nimic nici convorbirea, nici folosirea telefonului şi nici viaţa, dar te face să crezi ca eşti "cineva" – un nimic care încearcă să devină cineva, conform expunerii lui Nietzsche – dar nu prin sine, ci, ca o maimuţă, înconjurându-se de obiecte strălucitoare – şi că merită să îţi dai timpul, energia, nervii şi efortul – viaţa – pentru a obţine în schimb nişte tâmpenii inutile, care, într-un sistem complet arbitrar al vanităţilor, te fac să îţi închipui ca eşti altceva decât unul între cei aproape 7 miliarde de muritori.

            Şi aşa se naşte aroganţa, pe alocuri, bădărănia, şi mai ales suficienţa multor oameni "moderni", care vorbesc despre "progres" gândindu-se la frigidere, cititoare de dvd-uri, televizoare şi i-poduri, despre „evoluţie”, imaginându-şi boarfe lucioase, altfel decât cele revolute, mate, despre „creştere”, cu gândul la lucruri, şi nu la minte, la cultură – prin ea, la înţelegere, empatie, experienţă, respect, toleranţă, bunătate şi creativitate – definiţii ale umanităţii care marii majorităţi a omenirii îi scapă astăzi, la fel de mult precum i-au scăpat întotdeauna.

            Iar oamenii continuă să coacă planuri, să îşi stoarcă mintea, să aranjeze lucruri, considerându-se minunaţi, ca să obţină... o canapea, o maşină, o recunoaştere din partea unor semeni la fel de obtuzi, pentru nişte criterii pe care le dezbracă seară de seară, suindu-se în pat. O slujbă, care în marea majoritate a cazurilor nici măcar nu le place. Nu vi se pare trist? Nu simţiţi, oare, nevoia de a vă lua viaţa înapoi?

            Ştiu, însă, că nimic din toate astea nu e adevărat. Nu în ce vă priveşte.

Adevăruri personale şi lumea lui Babel

            Trăim într-o vreme în care adevărul se multiplică, odată cu evoluţia gusturilor, coborând din tărâmul absolutului, în pântecul căruia a fost zămislit, într-un teritoriu neutru al subiectivităţilor relative. Fiecare om are dreptul la un adevăr propriu, cu valoare de adevăr egală, într-o ontologie babeliană – care, graţiindu-ne de discernământ, are darul de a acomoda elegant incapacitatea noastră crescândă de a comunica şi de a polemiza, menindu-ne unei armonii disonante, unei libertăţi a spiritului solitară şi paralelă cu a celorlalţi.

         Adevărul personal este un alibi inteligent al echivocului axiologic, desenat pentru a ne permite să trăim în modelul ideal de societate inofensivă a vestului, prin aceea că ne păzeşte de imperativul moral a ne atribui unii altora valoare, permiţându-ne, astfel, să ne sustragem nevoii a ne rezolva contradicţiile cu ceilalţi.

       Marea eroare logică pe care o facem, în toata această acomodare globală a relativului, a eleganţelor şi manierismelor, este aceea de a ignora evidenţa sistematică că două propoziţii care se exclud reciproc, nu pot fi, ambele, în acelaşi timp şi în acelaşi referenţial, adevărate.

            Iar la sfârşit, uitând să polemizăm cu aproapele nostru, ne vom trişa pe sine, uitând să polemizăm cu noi înşine, privându-ne, printr-un fals idealism, de dreptul a ne spiritualiza, de a căuta, de a găsi şi de a înţelege, pe cât ne este dat, adevărul autentic, esenţial, al fiecărui lucru.