Insomnie

A nu dormi noaptea, pentru a te simţi om inteligent… La fel cum pocitaniile învaţă să imite vorbirea rârâită a prinţilor, lipsa de inspiraţie reproduce năravurile proaste ale zbuciumului sufletesc. Noaptea asta am mai scris trei rânduri. Daca aş trăi trei vieţi, aş scrie o carte. Oare mi-ar publica-o cineva?

Nocturnă

Nostalgia este melancolie activă, întotdeauna legată de ceva şi tinzând spre o finalitate virtuală. Melancolia este o nostalgie fără lume, o presimţire a unei pierderi indicibile – şi care n-a avut, încă, loc. Melancolia este întotdeauna îndreptată către noapte, momentul în care nimic n-o contrazice.

Sur la langue française – Despre limba franceză

Le Français est une victoire de la lucidité contre le sang, contre le vague de l’âme, un combat de la rigueur contre l’inspiration, condamnant à des nuances précises, plutôt positives qu’intuitives, plutôt descriptives qu’insinuantes. Le Français ne permet pas la compréhension du coeur sauf par la sanction du cerveau. Paradoxalement, malgré son absence de l’indicible, c'est de sa musicalité et sa lucidité, de son sang vaincu et de son asthénie, que ressortit un air invraisemblablement poétique.

Il est raffiné et élégant; la langue se bouge lentement, pesante, la bouche joue la musique et danse en même temps, comme un bateau sur les vagues, comme dansent deux amoureux sur quelques notes en sourdine, séparées et nostalgiques.

Le Français est la langue qui présente la mort comme une amante, une amante comme solitude, mais qui excuse la solitude en la transformant dans une raison de vivre.

Au déla de son positivisme, il est la langue du malheur embrassé – peut-être, c’est la raison pour la quelle j’en suis tellement attiré. 

Limba franceză este o victorie a lucidităţii împotriva sângelui,  împotriva vagului sufletesc, o luptă a rigorii contra inspiraţiei, condamnând la nuanţe precise, mai degrabă pozitive decât intuitive, mai mult descriptive decât insinuante. Limba franceză nu permite înţelegerea inimii decât prin sancţiunea creierului. Paradoxal, în ciuda absenţei sale din indicibil, din muzicalitatea şi luciditatea sa, din sângele său învins şi din astenia sa, reiese un aer neverosimil de poetic.

Limba franceză este rafinată şi elegantă; limba se mişcă încet, grea, gura cântă şi dansează totodată, ca o barcă pe valuri, la fel cum dansează doi îndrăgostiţi pe câteva note în surdină, disparate şi nostalgice.

Franceza este limba care înfăţişează moartea ca pe o amantă, o amantă ca pe singurătate, dar care scuză singurătatea, transformând-o într-o raţiune de a trăi.

Dincolo de pozitivismul său, franceza este limba nefericirii îmbrăţişate – poate de asta să mă atragă atât.