Despre intelectualism, ca ratare

Intelectualii de azi au devenit o castă suficientă sieşi, neimplicată în lume, evitând cu orice preţ contactul cu cotidianul cenuşiu şi inestetic al materiei. Înlocuind imperativele, din ce în ce mai confuze şi mai neplăcute, ale moralei, cu cele comode şi deplin libertine ale esteticii, intelectualii nu mai caută să corecteze, ci să se delecteze şi să se menajeze. Intelectualii trăiesc cu percepţia inexplicabilă că ipostazele vieţii sunt opţionale, că pot refuza neplăcutul sau inesteticul existenţei, alegându-şi ce le place, fără ca aceasta să le anuleze vigoarea şi voinţa, neglijând impactul unei vieţi neîntregi asupra întregimii propriului caracter.

Îndeplinind nevoile unui sensibilităţi astenice, intelectualul nu mai locuieşte în vulgara lume palpabilă, devenită insuportabilă pentru o susceptibilitate subţiată până la un extrem nevrotic, ci într-o abstractă lume a ideilor, care, de obicei, nu reflectă mai mult decât propriile gusturi şi subiectivităţi. Intelectualul nu îşi mai trăieşte viaţa, ci încearcă să i se sustragă. Atunci când reflectă această lume interioară fragmentată asupra concretului, el o intitulează cunoaştere.

Prin urmare, şi ca o consecinţă firească a abdicării din realitate, intelectualul eşuează prin a fi un pseudo-gânditor. Mobilurile nu mai sunt pătrunderea şi corectarea, ci plăcerea şi calmarea nervilor. Cunoaşterea trebuie să fie comodă, înţelegerea trebuie să fie elegantă. Viaţa devine un exerciţiu de stil. Intelectualul nu mai este expus adevărurilor concrete ale acestei lumi, ci celor care îi convin.

În măsura în care mintea celor mai mulţi dintre membrii speciei nu are – în pofida vastei vanităţi – anvergura reclamată de o cuprindere creatoare, de abilitatea de a da sens unei lumi proprii, ruperea şi dezgustul de lume – convertite în absenţă – le pun intelectualilor o pauză asupra timpului. În ciuda prejudecăţilor inspirate de prestigiul genului, asociat, prin histrionism, geniului, intelectualul mediu este, în rândul masei, un spor calitativ, fără, însă, a o transcende. Lumea sa interioară acuză lipsa unei imaginaţii îndestul de fertile, a unei pătrunderi îndeajuns de clarvăzătoare şi a unei sensibilităţi suficient de acute, pentru a îi umple existenţa pe măsura îndepărtării din viaţă pe care o încearcă orice sensibilitate ori luciditate hiperbolizată – ori pe potriva aşteptărilor de valoare. În lipsa unei dimensiuni a relevanţei, cei mai mulţi intelectuali nu mai trăiesc, ci se plictisesc.

Pentru intelectuali, ideile ajung să devină un drog, justificat prin el însuşi. Intelectualii nu mai caută să înţeleagă lumea, ci să se desplictisească. Ei nu mai urmăresc adevărurile simple, seci şi neprestigioase, ci caută originalul, spectacolul în orice adevăr, fiind sensibili doar la ideile care reuşesc să-i scoată din toropeală, să le redea o umbră de viaţă interioară, cele care reuşesc să-i surprindă prin noutate, oricât de absurde ar fi ele. Ei nu se mai lasă impresionaţi decât de lucrurile care izbutesc să-i zăpăcească, peste celelalte cinismul şi suficienţa aruncând condescendenţa deja-vu-ului. Paradoxal, intelectualii din ziua de azi se cred cu atât mai inteligenţi, cu cât reuşesc să fie mai nedumeriţi.

Cunoaştere şi vitalitate

          Oare n-am înţeles, fiecare, că vieţuirea cu patimă, în lume, nu este posibilă în absenţa iluziei, a unei ignoranţe vii şi sănătoase? Că a şti reprezintă un plus de decepţie, o scădere a aşteptărilor, prin urmare a motivaţiei – un minus de vitalitate? Că a cunoaşte sfârşeşte în rutină, în dezabuzare – simptomul ei cronic – ca, de altfel, mai toate formele de acceptare?
          Cunoaşterea aruncă umbre – zone de întuneric al noutăţii şi interesului – în urma luminii aflării, născând un teritoriu neutru al entuziasmului, care se întinde pe fostele teritorii ale acestora, împingandu-le – odată cu naivitatea speranţei, motor al reflexului acţiunii, ce are nevoie de incertitudine – la periferia existenţei, departe de locurile încă scăldate de lumina stimulatoare a ignoranţei, altoită fertil de curiozitate.
          Din punct de vedere al tonusului sufletesc, neajunsul cunoașterii este acela că restrânge spațiul misterului, al potențialului – spațiu al speranței și al marilor avânturi sufletești – și al surprizei – teritoriul acumulărilor şi descărcărilor de tensiune spirituală, al înseși circulaţiei sufletului. Restrângându-li-se arealul, speranţa – mobil sufletesc, prin esenţă, speculativ – dispare, iar fecunda tensiune febrilă se subţiază. Ce rămâne în shimbul unei vibraţii sufleteşti înalte, unui contur de energie, este o sumă de date pe un grafic plat. Odată înţeles şi explicat prin cunoaştere, misterul devine o banalitate, tainicul o supraestimare, iar esotericul îmbogăţeşte aria rutinei. Orice acţiune derivă din speranţă, înţeleasă ca potenţial, din speculaţii încă neverificate, dar cunoaşterea nu le hărăzeşte acestora decât o viaţă efemeră. Înţelegerea este pulberea care transformă fertilul în dezabuzare şi surpriza în pretenţie.
         Mi-aş dori o lume în care toţi oamenii inteligenţi să înveţe a se feri de orice cunoaştere inutilă.