Despre vină catolică şi supravieţuirea în creştinism

Paradoxal, creştinismul este o religie pentru cei care îşi nesocotesc păcatele. Îi supravieţuiesc doar cei care reuşesc să le ignore, mai precis impactul lor devastator asupra conştiinţei principiale. Bântuite de spectrul ruinei sufletului, otrăvite de realitatea păcatului, lucidităţilor idealiste nu le rămâne decât abisul reproşului sfâşietor – nişte epave sufleteşti sacrificate pe altarul aroganţei de a vrea să fii bun. Mobilul creştinismului ar trebui să fie nu acela de a fi bun, ci lipsitul de perspectivă “a fi mai bun”. Numai atunci când îţi accepţi imperfecţiunea propriei firi, ca o condiţie cotidiană inexorabilă, ai puterea de a te îngădui ca prezenţă – şi de a încerca să înveţi din inevitabilele greşeli. Creştinismului, mai cu seamă catolicismului, îi lipseşte uşurinţa dogmatică de a îi supravieţui păcatului – de a face, programatic, uitate eşecurile spirituale – fapt cu consecinţe devastatoare pentru cei îndeajuns de iresponsabili să şi le reproşeze. Şi în credinţă, că şi în sistemele politice, occidentalii au sfârşit prin a se lua în serios. O doză de frivolitate ortodoxă le-ar fi fost binevenită. Pentru că vina catolică nu naşte credinţă, ci monştri şi naufragii.

Occidentul şi-a găsit, însă, evadarea din tirania lui Dumnezeu, prin refugierea în neantul agnostic, în administrativul biologic. Pe măsură ce Dumnezeu s-a efeminat, nemaifiind obligatoriu, oamenii i s-au sustras, profitând de slăbiciune.

În fond, cine ar putea crede într-un Dumnezeu care nu infricoşează? În capelele baroce ale Europei occidentale, Dumnezeu s-a subţiat, eterizându-se într-un duhuşor rozaliu şi graţios. Marea vină a catolicismului este aceea că a introdus poezia în rugăciune. Nimic mai departe de chipul aspru, de tată mujic, ce mai apare, fantomatic şi aburiu, în fumul de tămâie, în schiturile ortodoxe de prin puţinii munţi rămaşi neumblaţi. Odată cu sensibilizarea la stil, ruga către Dumnezeu, menită a fi născută din viscere şi furii personale, capătă tendinţe schizoide, intelectuale. Închinarea nu se mai revarsă dintr-o creatură întreagă – fără alternativa unor dimensiuni spirituale paralele, alese după gust – prin aceasta, transfigurată şi unifocală, ci dintr-una atentă, îngrijită şi auto-controlată. Patima delirului se opreşte la un discurs echilibrat şi armonios. Transă conştientă – încă şi mai mult, de sine!

De aceea, ruşii şi spaniolii au fost, poate, singurii creştini care au ştiut să se roage. Ei s-au priceput a se ruga aşa cum trebuie, instinctual, pe alocuri brutal în sinceritate, altfel catharsisul nu se poate produce. Rugăciunea – ca act suprem al devoalării – trebuie sa fie ne-echivocă, să îi lipsească umbrele. Prin aceasta, delicateţea nu îi poate fi decât inccesibilă. Este un mare eşesc – şi, în plus, ineficace – ca finalul rugii să nu te găsească mai bogat, pe lângă toate celelalte, decât cu păcatul ipocriziei. La fel ca în amor, pentru a fi acceptat ca atare, pentru fi înţeles şi a te şti iubit în sine, trebuie să fi fost văzut pe de-a întregul – numai aşa iubirea îţi e adresată într-adevăr ţie – nu fantoşei pe care o joci – iar schizoidia poate înceta. Aşa devii întreg în faţa lui Dumnezeu, odată ce concepi a te vedea, însuţi, întreg. Un prieten bun spunea că Dumnezeu e ceea ce cugetă fiecare despre sine. Înainte de orice, rugăciunea trebuie să fie un proces de auto-revelare şi de auto-acceptare. De aceea, rugăciunea trebuie să fie spusă întotdeauna aşa cum cugeţi în sinea ta, cu riscul de a fi brută, lipsită de stil. Dacă Dumnezeu ar trebui să aleagă între o rugăciune pusă în scenă, cu stil, şi una grosieră, autentică până la brutalitate, mă tem că oamenii fini nu ar avea mai mult loc în Rai, decât cel de care se bucură aici, jos, pe pământ. Etica şi estetica sunt două noţiuni complet distincte, chiar dacă intelectualii moderni tind să le confunde, din slăbiciune şi hedonism, în vagul capricios al conceptului de „frumos”. Etica este o estetică a sufletului – şi funcţionând conform unor principii proprii – prin aceasta fiind forma ei cea mai înaltă. Însă manifestările etice – aici se produce confuzia – nu sunt neapărat – şi nici nu trebuie să fie – cuminţi sau delicate, estetice, în sine.

Frivolităţii susceptibilităţii la stil, catolicismul îi adaugă pe aceea că introduce, în distanţa rece, civilizată şi sterilă a ceremoniei catolice, ideea de demnitate umană. Religia nu mai este o îmbrăţişare fundamentală a umilinţei, ci se deturnează către un dialog cultural. În momentul în care ne eliberează de condiţia firii, pentru a ne cruţa susceptibilităţile – în momentul în care ne exonerează de fizica divină, Dumnezeu încetează a mai împărăţi lumea. Luându-ne de consultanţi, creatorul dă semne de ezitare, ratând absolutul. Dumnezeu Tatăl este menit să copleşească, nu să fie apreciat. El nu este simţit, ca atare, decât în genunchii minţii, şi în nici un caz atunci când credinţa îşi ia răgazul, anterior destrămării, pentru a se întreba dacă e praf acolo unde îi și-i va pune. Această pauză a pierderii de sine, această cădere din inconştienţă – antecedent al fervorii – acest control înspre lume secătuieşte şuvoiul efuziunii către cer.

Nimeni nu crede mai devotat în Dumnezeu decât cei care au cunoscut suferinţa. Norocoşi acei care Îl simt aproape în clipele de fericire. Nimeni, însă, nu poate crede cu adevarat în Dumnezeu în starea de mulţumire de sine. Dumnezeu capătă substanţă numai în faţa umilinţei organice, în confruntarea cu propria nimicnicie. De aceea creştinismul le-a fost firesc doar victimelor.

Prin solemnitate şi distanţă, ritualul catolic estompează derizoriul şi familiaritatea din păcătos, transformând omul în instituţie. Însuşi procedeul civilizat al spovedaniei îi oferă nelegiuitului, spre diferenţă de ceremonialul ortodox, distanţă faţă de duhovnic şi demnitate în faţa Creatorului – un păcătos elegant – eliminând, însă, odată cu ele, şi esenţialul condiţiei umane. Poate de aceea şi păcatul catolic pare, prin tradiţie, mai abisal, pentru că omul s-a luat în serios; occidentalul şi-a asumat păcatul până la sfâşierile sale ultime, dar nu şi-a cedat demnitatea. Libertatea şi responsabilitatea îi revin deopotrivă omului occidental, prin aceasta cotidianul şi veşnicia apusene fiind în deplin acord. Occidentalul s-a asumat pe sine. Nuanţa duală, hâtră şi auto-ironică, fatalmente omenească, a „păcătosului” slav-bizantin îi este străină catolicismului. Orientalul se priveşte pe sine dedublat, eul său convieţuind cu un alt "eu", divin şi incomprehensibil, tăgăduindu-şi, astfel, integralitatea răspunderii, pe care şi-o împarte frăţeşte cu Dumnezeu însuşi.

Mitul iniţiativei personale, ruperea de eul organic-difuz impus de divnitate – fond comun cu toţi ceilalţi – asumarea demnităţii, dar şi a întregii vini în relaţiile confesionale, prin urmare, individualizarea personală, urmată de separarea convenţională de ceilalţi – dublată de oroarea contactului fizic, nedemn şi impur – într-o deturnare a firescului fiinţei, a îţi privi semenii ca pe entităţi abstracte înseamnă, pe plan vertical, o încetare a comunicării – la nivelul organic, brut, al fiinţei apare o fisură în unitatea creaţiei – finalmente, între Creator şi creaţia însăşi.

Odată cu stilizarea lui Dumnezeu, distanţa catolică a rămas, dar înfricoşarea a dispărut. Respectul pe care enoriaşii îl aveau pentru duhovnic, ca trimis al lui Dumnezeu, a fost înlocuit cu respectul pe care preotul trebuie să-l arate creştinului, ca unui client ce trebuie să plece mulţumit. Mântuirea sufletului propriu a devenit o favoare pe care omul i-o face bisericii, prin îndepărtarea duhului şomajului.

La rândul său, spovedania nu mai este un memento de umilinţă, cură tămăduitoare de ruşinare, şi nu mai îngăduie iertării să apară ca un mic miracol, ca o binecuvantare ce rasplateşte şi absolvă, ci apare mai degrabă ca o negociere politicoasă, formalitate manierată cu final aşteptat, pentru că, dacă n-ar fi aşa, există oricând posibilitatea ridicării de la masă, posibilitate pe care ortodoxia încă nu o recunoaşte, cel puţin formal. Lumea cealaltă nu mai sperie, parcă devine şi ea la fel de politicoasă. Iar aici, jos, în lumina delicată a vitraliilor, întrebarea nu mai este dacă vei fi sau nu iertat, ci cu câtă smerenie – o formă elegantă şi controlată a ipocriziei – şi cu câte gesturi pioase trebuie să plăteşti ceea ce ţi se cuvine printr-o înţelegere rezonabilă, civilizată, ca un rest cuviincios al unei credinţe înspăimântătoare.

Despre prăbuşirea în cotidian (comentariu)

Mişcându-te în cotidianul cenuşiu şi sec, golit de perspectivă verticală şi, deci, de orice idee de sens, nu-ţi poţi reţine impresia covărşitoare că devenirea coboară în derizoriu, odată cu închiderea celui de-al treilea ochi al mitologiei nordice şi prabuşirea respectului de sine pentru ceea ce însemna, pe vremuri, om – iar rătăcirea noastră din înţelepciunea sceptică în căile lumii, către o nimicnicie strălucitoare, ne consacră căderea în rândul bestiilor tehnologice goale şi pierdute ce par idealul distopiei funcţionale a Vestului. Din creaţie devenim rotiţă – nu pentru că înţelegem că nu ne naştem Oameni, cum se laudă că a înţeles Vestul anglo-saxon, bântuit istoric de spectrul fiarei, cu care, în final, s-a identificat – ci pentru că renunţăm la a mai vrea să devenim. Orizontul nostru se năruie, preocupările noastre se restrâng către biologic, căruia îi consacrăm o întreagă ştiinţă – devenim nişte oameni de la brâu în jos – iar înţelegerea noastră se prăbuşeşte. Voim să trăim o mie de ani, dar nu ştim de ce. Interesele ne devin neglijabile şi meschine, iar dimensiunea ni se limitează la administrativul vieţii. Am uitat să devenim, să sperăm şi să îndrăznim şi ne restrângem viaţa la preocuparea de a mânca, conferindu-i un sens prin variaţiile a mânca bine, a mânca prestigios sau a mânca comod. Idealizarea nevolniciei, convertită în orgoliu. Preocupările umane s-au întors, după milenii de istorie, odată cu coborărea într-un infern tehnologic şi dezumanizat, la o căutare – pretenţioasă – a cărnii. Pentru a se umple golul lăsat de lipsa de sens, s-a stimulat vanitatea. Dacă nu avem preocupări meritorii, vom încerca să ne prefacem că sunt meritorii cele pe care le avem.

Ca să obţii "jobul dorit" – o slujbă, pe româneşte, ţi se explică că trebuie să faci pregătiri ca pentru o excursie pe Marte. Eşti învăţat să îţi aloci întreaga viaţă obţinerii unei slujbe şi că trebuie să fii la fel de mândru că ţi-ai găsit una, ca şi cum ai fi câştigat premiul Nobel.

            Bieţii oameni – ce înseamnă un vis în ziua de azi! Prăbuşirea de la a visa să inventezi vaccinuri pentru boli incurabile, să descoperi planete obscure, să explorezi zone nebănuite, pentru a-ţi depăşi hotarele proprii, de la a fi artist (nu "artist"), capabil să surprindă esenţa, pana la a “visa” să obţii de la viaţa o slujbă (director, dacă eşti vanitos – sau "manager", că trăim într-o lume în care cuvintele înseamnă mai mult decât ideile), o canapea şi o maşina "a-ntâia". Daca apucăm să ne luăm o casă – pentru că acum, majoritatea dintre noi nu mai avem opţiunea de a ne-o construi – nici nu am mai avea unde – vom sări în sus, ţinându-ne de fund, vreme de trei luni, fiindcă, în referenţialul dat, acesta este visul viselor. Şi apoi, vom munci 10 ore pe zi (plus două ore transport, plus muncă acasă şi griji suplimentare, legate de muncă), adică 95% din viaţa conştientă de adult alergăm pentru lucruri independente de noi şi de care nici nu ne-ar fi pasat nici cât negru sub unghie, dacă nu le-am fi făcut zi de zi, iar, la sfârşit, ce facem cu banii? Îi cheltuim aiurea, acumulând obiecte inutile şi supra-apreciate, risipindu-i, aruncându-i pe lucruri care nu ne aduc contravaloarea banilor (în accepţiunea lui Hemingway), ci un surogat de satisfacţie, izvorât adesea din vanitate şi dintr-o auto indulgenţă, rea în sine, vecină cu un hedonism obtuz la noţiunea de valoare. Ne luăm un costum "mai bun" (şi supraevaluat de trei ori), sau un telefon "elegant", o mobilă de designer, nu mai frumoasă, dar mai scumpă. Un tricou de pe care, dezlipind o săgeată, dezlipim trei sferturi din preţ. De parcă atunci când, la telefon, îi propui un „rendez-vous” unei femei sau îţi înjuri viaţa şi semenii, contează că îţi agăţi cămaşa într-un cristal Swarovski, care nu îţi ameliorează cu nimic nici convorbirea, nici folosirea telefonului şi nici viaţa, dar te face să crezi ca eşti "cineva" – un nimic care încearcă să devină cineva, conform expunerii lui Nietzsche – dar nu prin sine, ci, ca o maimuţă, înconjurându-se de obiecte strălucitoare – şi că merită să îţi dai timpul, energia, nervii şi efortul – viaţa – pentru a obţine în schimb nişte tâmpenii inutile, care, într-un sistem complet arbitrar al vanităţilor, te fac să îţi închipui ca eşti altceva decât unul între cei aproape 7 miliarde de muritori.

            Şi aşa se naşte aroganţa, pe alocuri, bădărănia, şi mai ales suficienţa multor oameni "moderni", care vorbesc despre "progres" gândindu-se la frigidere, cititoare de dvd-uri, televizoare şi i-poduri, despre „evoluţie”, imaginându-şi boarfe lucioase, altfel decât cele revolute, mate, despre „creştere”, cu gândul la lucruri, şi nu la minte, la cultură – prin ea, la înţelegere, empatie, experienţă, respect, toleranţă, bunătate şi creativitate – definiţii ale umanităţii care marii majorităţi a omenirii îi scapă astăzi, la fel de mult precum i-au scăpat întotdeauna.

            Iar oamenii continuă să coacă planuri, să îşi stoarcă mintea, să aranjeze lucruri, considerându-se minunaţi, ca să obţină... o canapea, o maşină, o recunoaştere din partea unor semeni la fel de obtuzi, pentru nişte criterii pe care le dezbracă seară de seară, suindu-se în pat. O slujbă, care în marea majoritate a cazurilor nici măcar nu le place. Nu vi se pare trist? Nu simţiţi, oare, nevoia de a vă lua viaţa înapoi?

            Ştiu, însă, că nimic din toate astea nu e adevărat. Nu în ce vă priveşte.