Insomnie

A nu dormi noaptea, pentru a te simţi om inteligent… La fel cum pocitaniile învaţă să imite vorbirea rârâită a prinţilor, lipsa de inspiraţie reproduce năravurile proaste ale zbuciumului sufletesc. Noaptea asta am mai scris trei rânduri. Daca aş trăi trei vieţi, aş scrie o carte. Oare mi-ar publica-o cineva?

Nocturnă

Nostalgia este melancolie activă, întotdeauna legată de ceva şi tinzând spre o finalitate virtuală. Melancolia este o nostalgie fără lume, o presimţire a unei pierderi indicibile – şi care n-a avut, încă, loc. Melancolia este întotdeauna îndreptată către noapte, momentul în care nimic n-o contrazice.

Sur la langue française – Despre limba franceză

Le Français est une victoire de la lucidité contre le sang, contre le vague de l’âme, un combat de la rigueur contre l’inspiration, condamnant à des nuances précises, plutôt positives qu’intuitives, plutôt descriptives qu’insinuantes. Le Français ne permet pas la compréhension du coeur sauf par la sanction du cerveau. Paradoxalement, malgré son absence de l’indicible, c'est de sa musicalité et sa lucidité, de son sang vaincu et de son asthénie, que ressortit un air invraisemblablement poétique.

Il est raffiné et élégant; la langue se bouge lentement, pesante, la bouche joue la musique et danse en même temps, comme un bateau sur les vagues, comme dansent deux amoureux sur quelques notes en sourdine, séparées et nostalgiques.

Le Français est la langue qui présente la mort comme une amante, une amante comme solitude, mais qui excuse la solitude en la transformant dans une raison de vivre.

Au déla de son positivisme, il est la langue du malheur embrassé – peut-être, c’est la raison pour la quelle j’en suis tellement attiré. 

Limba franceză este o victorie a lucidităţii împotriva sângelui,  împotriva vagului sufletesc, o luptă a rigorii contra inspiraţiei, condamnând la nuanţe precise, mai degrabă pozitive decât intuitive, mai mult descriptive decât insinuante. Limba franceză nu permite înţelegerea inimii decât prin sancţiunea creierului. Paradoxal, în ciuda absenţei sale din indicibil, din muzicalitatea şi luciditatea sa, din sângele său învins şi din astenia sa, reiese un aer neverosimil de poetic.

Limba franceză este rafinată şi elegantă; limba se mişcă încet, grea, gura cântă şi dansează totodată, ca o barcă pe valuri, la fel cum dansează doi îndrăgostiţi pe câteva note în surdină, disparate şi nostalgice.

Franceza este limba care înfăţişează moartea ca pe o amantă, o amantă ca pe singurătate, dar care scuză singurătatea, transformând-o într-o raţiune de a trăi.

Dincolo de pozitivismul său, franceza este limba nefericirii îmbrăţişate – poate de asta să mă atragă atât.

Despre intelectualism, ca ratare

Intelectualii de azi au devenit o castă suficientă sieşi, neimplicată în lume, evitând cu orice preţ contactul cu cotidianul cenuşiu şi inestetic al materiei. Înlocuind imperativele, din ce în ce mai confuze şi mai neplăcute, ale moralei, cu cele comode şi deplin libertine ale esteticii, intelectualii nu mai caută să corecteze, ci să se delecteze şi să se menajeze. Intelectualii trăiesc cu percepţia inexplicabilă că ipostazele vieţii sunt opţionale, că pot refuza neplăcutul sau inesteticul existenţei, alegându-şi ce le place, fără ca aceasta să le anuleze vigoarea şi voinţa, neglijând impactul unei vieţi neîntregi asupra întregimii propriului caracter.

Îndeplinind nevoile unui sensibilităţi astenice, intelectualul nu mai locuieşte în vulgara lume palpabilă, devenită insuportabilă pentru o susceptibilitate subţiată până la un extrem nevrotic, ci într-o abstractă lume a ideilor, care, de obicei, nu reflectă mai mult decât propriile gusturi şi subiectivităţi. Intelectualul nu îşi mai trăieşte viaţa, ci încearcă să i se sustragă. Atunci când reflectă această lume interioară fragmentată asupra concretului, el o intitulează cunoaştere.

Prin urmare, şi ca o consecinţă firească a abdicării din realitate, intelectualul eşuează prin a fi un pseudo-gânditor. Mobilurile nu mai sunt pătrunderea şi corectarea, ci plăcerea şi calmarea nervilor. Cunoaşterea trebuie să fie comodă, înţelegerea trebuie să fie elegantă. Viaţa devine un exerciţiu de stil. Intelectualul nu mai este expus adevărurilor concrete ale acestei lumi, ci celor care îi convin.

În măsura în care mintea celor mai mulţi dintre membrii speciei nu are – în pofida vastei vanităţi – anvergura reclamată de o cuprindere creatoare, de abilitatea de a da sens unei lumi proprii, ruperea şi dezgustul de lume – convertite în absenţă – le pun intelectualilor o pauză asupra timpului. În ciuda prejudecăţilor inspirate de prestigiul genului, asociat, prin histrionism, geniului, intelectualul mediu este, în rândul masei, un spor calitativ, fără, însă, a o transcende. Lumea sa interioară acuză lipsa unei imaginaţii îndestul de fertile, a unei pătrunderi îndeajuns de clarvăzătoare şi a unei sensibilităţi suficient de acute, pentru a îi umple existenţa pe măsura îndepărtării din viaţă pe care o încearcă orice sensibilitate ori luciditate hiperbolizată – ori pe potriva aşteptărilor de valoare. În lipsa unei dimensiuni a relevanţei, cei mai mulţi intelectuali nu mai trăiesc, ci se plictisesc.

Pentru intelectuali, ideile ajung să devină un drog, justificat prin el însuşi. Intelectualii nu mai caută să înţeleagă lumea, ci să se desplictisească. Ei nu mai urmăresc adevărurile simple, seci şi neprestigioase, ci caută originalul, spectacolul în orice adevăr, fiind sensibili doar la ideile care reuşesc să-i scoată din toropeală, să le redea o umbră de viaţă interioară, cele care reuşesc să-i surprindă prin noutate, oricât de absurde ar fi ele. Ei nu se mai lasă impresionaţi decât de lucrurile care izbutesc să-i zăpăcească, peste celelalte cinismul şi suficienţa aruncând condescendenţa deja-vu-ului. Paradoxal, intelectualii din ziua de azi se cred cu atât mai inteligenţi, cu cât reuşesc să fie mai nedumeriţi.

Despre răzbunare, ca stare de bine

În ciuda serafismului sofistic-afectat al bisericii, răzbunarea este unul dintre cele mai fireşti impulsuri umane, un dat genetic echilibrator ce constituie – alături de imperativul descurajării exemplului negativ – logica primordială a dreptăţii omeneşti din toate timpurile şi spaţiile, baza subliminală a întregului drept modern. Răzbunarea apare ca o constantă a tuturor religiilor, mai puţin a budismului – care a depăşit-o – bucurându-se de un loc onorabil inclusiv în Vechiul Testament al creştinismului. Biserica a uitat convenabil de acesta, concentrându-se pe beatitudinea hristică – şi nici pe aceasta nu a înţeles-o prea bine, devreme ce a înlocuit profunzimea filosofiei orientale cu o înţelegere de precupeţ. Biserica a abordat Noul Testament cu pragmatism simptomatologic, iar damnarea răzbunării  a venit dintr-o confuzie: dezideratul înţelepciunii – depăşirea patimilor – a fost înlocuit cu cel al neputinţei – incapacitatea de a avea patimi, exersând programatic uciderea lor în faşă, sfârşind prin a creşte un om dezis de sine, dezis de viaţă.

În absenţa înţelepciunii, nu există alternativă sănătoasă la răzbunare.  Răzbunarea face la fel de mult parte din pulsul omenesc ca iubirea, ura sau iertarea. Răzbunarea nu poate fi separată de om, fără a-l invalida, a îl arunca în prăpastia confuziei şi a laşităţii – ambele generatoare de perversitate – întrucât este singurul răspuns coerent la îndemână, faţă de rău, singurul catharsis accesibil. Răzbunarea este reacţia firească prin care se poate înregistra şi lepăda nedreptatea, prin care înfrângerea – ca boală a spiritului – se poate scurge, pentru ca individul să poată merge, întreg, mai departe; lăsa ziua să apună şi capitolul să se închidă.

Atunci când iertarea nu îţi este accesibilă, refuzul răzbunării nu poate fi decât o zăgăzuire arbitrară a impulsului, o absenţă din sine. Când ai fost rănit, în lipsa anticorpilor imunitari ai înţelepciunii, introducerea corpusculului străin al răului produs îţi coace în organism, generând ore de nesomn şi nelinişti, bântuindu-te, infectându-ţi sufletul cu complicaţiile înfrângerii. Pentru a evita septicemia, este necesar ca el să fie excizat, smuls, în caz contrar, otrăvindu-te încetul cu încetul. Astfel, răzbunarea apare că un ritual de exorcizare.

Câţi dintre noi nu am simţit, de atâtea ori, că nedreptatea nu poate fi filtrată, că ne lipsesc organele pentru a procesa răul în noi, a îi descompune prezenţa urzicătoare în organism, pentru a îi opri cangrena? Câţi dintre noi nu am fi mers zilnic pe calea eliberatoare a răzbunării, dacă nu ne-ar fi oprit neputinţa şi laşitatea? Câţi nu am fi preferat curăţenia şi simplitatea balanţei fireşti, sofismului ameţitor al eliberării prin iertare, lipsit de valoare pentru toţi cei în care înţelepciunea nu a dat în pârg?

La modul nenuanţat, răzbunarea este o manieră de echilibrare a lumii, ce prezintă lumea ca un loc încă drept – de o dreptate brută, grosolană – în care binele triumfă, în cele din urmă, iar răul nu scapă nepedepsit; posibilitatea reabilitării după un rău făcut, dătătoare de încredere într-o lume mai bună. Paradoxal, şi împotriva creştinismului predicat ca un basm neînţeles de nimeni, răzbunarea îţi arată că Dumnezeu există.

Răzbunarea îţi îngăduie să trăieşti cu speranţă, năpârlindu-ţi teama, fiindcă te poţi apăra – indirect, printr-o ripostă de natură descurajatoare. Potenţialul răzbunării, înţeleasă ca pedeapsă, a fost – mai mult decât orice solidaritate principială şi dincolo de romantismul desuet al eroismului omenesc generalizat – în rândul oamenilor, cea care a păstrat, dacă a existat vreuna, o balanţă de putere, o cumpănă între agresiune şi convieţuire, între război şi pace.

Răzbunarea îţi îngăduie să te reabilitezi ca om, să te ierţi pentru că ai suportat umilinţa şi reducţia, să năpârleşti de sub propria neajutorare. Abdicarea din ea, în absenţa iertării veritabile, îţi compromite voinţa şi vigoarea.

Răzbunarea îţi scurge din sânge acele substanţe otrăvitoare născute din neputinţă, care se acumulează încetul cu încetul, sufocându-ţi sufletul – răutatea, cinismul, neîncrederea, neajutorarea şi nepăsarea – eliberându-te de sub strânsoarea unei nedreptăţi discreţionare, a infirmităţii, a frustrărilor şi a răului care te înăbuşă. Cu condiţia să nu se generalizeze ca stare cronică, ea îţi permite dezicerea de ipostazele trecute, eliberarea de supuraţii, închiderea cicatricei. Să fii un om nou, care a încheiat o misiune, care a echilibrat un dezechilibru, scoţându-l din minte şi mergând mai departe, eliberat de povară. Atunci poţi vedea soarele din nou, inspira aerul cu plămâni plini, gusta mâncarea cu savoare uitată. Răutăţile lumii se scurg de pe tine, încrederea te copleşeşte, sentimentul că dreptatea există reînvie. Deşi nu pare, practica răzbunării este generatoare de înţelepciune – anticamera sfinţeniei – prin aceea că contopeşte dreptatea, echilibrarea răului, cu conştiinţa faptului că eşti, la rândul tău, capabil de rău, creând, astfel, impulsul, din ce în ce mai puternic, de a te rupe de el, de ceea ce ai echilibrat în tine însuţi, de impulsurile tale obscure, de a te elibera din mocirla în care ai fost asemenea duşmanului tău. Astfel, odată cu amintirile neîncrederii, neputinţei şi frustrărilor, alunecă din tine şi răutatea inerentă, însoţită de înţelegerea că nu aceea e calea. 

Numai cei care au încercat răzbunarea sunt, cu adevărat, între toţi oamenii, singurii capabili să ierte. Aceasta trebuie că este calea hristică, cea a depăşirii substanţiale a derizoriului lumesc al patimilor, iar nu nevolnicia refulării. În accepţiunea lui Hristos, iertarea trebuie să fi apărut ca o transcendere a răzbunării – prin dobândirea unui proces de metabolizare şi excretare a răului, anterior actului – iar nu ca o autorecuzare de la potenţialul ei. Înţelepciunea apare, astfel, ca o depăşire a obscurului omenesc, nu o utopică dezicere de acesta, imposibilă fără anularea potenţialului de sevă din om.

Rugăciune şi singurătate

Forţa religiei constă în aceea că îţi oferă în Dumnezeu pe singurul interlocutor indiferent la patima sofismului – dincolo de zidurile bisericii, totul se pierde într-un relativism confuz. Marele ei defect fiind acela ca nu îţi poate găsi un interlocutor mai insensibil la polemică – la capătul orelor de întrebări chinuitoare, cuvintele ţi se pierd într-o verticală muţenie.

Rugăciunea este un dialog pe un munte de singurătate. Refuzând relativismul, Dumnezeu nu găseşte, totuşi, de cuviinţă să conceadă la mai mult decât o certitudine de absolut, fără a catadicsi la vreo versiune a acestuia.

Dumnezeu este absolutul mut – prezenţa sa se concretizează mai degrabă prin crearea unui spaţiu sacru, imuabil, însă neconcretizat – o revendicare a unui imanent al cărui conţinut ne rămâne obscur.

În tăcerea divină ne apare, astfel, credinţa, ca singur drum către absolutul dinăuntru.