Forţa religiei constă în aceea că îţi oferă în Dumnezeu
pe singurul interlocutor indiferent la patima sofismului – dincolo de zidurile
bisericii, totul se pierde într-un relativism confuz. Marele ei defect fiind
acela ca nu îţi poate găsi un interlocutor mai insensibil la polemică – la capătul
orelor de întrebări chinuitoare, cuvintele ţi se pierd într-o verticală muţenie.
Rugăciunea
este un dialog pe un munte de singurătate. Refuzând
relativismul, Dumnezeu nu găseşte, totuşi, de cuviinţă să conceadă la mai mult
decât o certitudine de absolut, fără
a catadicsi la vreo versiune a acestuia.
Dumnezeu este absolutul mut – prezenţa sa se concretizează mai degrabă prin crearea unui spaţiu sacru,
imuabil, însă neconcretizat – o revendicare
a unui imanent al cărui conţinut ne rămâne obscur.
În tăcerea divină ne apare, astfel, credinţa, ca singur
drum către absolutul dinăuntru.
