În ciuda serafismului sofistic-afectat
al bisericii, răzbunarea este unul dintre cele mai fireşti impulsuri umane, un
dat genetic echilibrator ce constituie – alături de imperativul descurajării
exemplului negativ – logica primordială a dreptăţii omeneşti din toate
timpurile şi spaţiile, baza subliminală a întregului drept modern. Răzbunarea
apare ca o constantă a tuturor religiilor, mai puţin a budismului – care a depăşit-o – bucurându-se
de un loc onorabil inclusiv în Vechiul Testament al creştinismului. Biserica a
uitat convenabil de acesta, concentrându-se pe beatitudinea hristică – şi nici
pe aceasta nu a înţeles-o prea bine, devreme ce a înlocuit profunzimea
filosofiei orientale cu o înţelegere de precupeţ. Biserica a abordat Noul
Testament cu pragmatism simptomatologic, iar damnarea răzbunării a venit
dintr-o confuzie: dezideratul înţelepciunii – depăşirea patimilor – a fost
înlocuit cu cel al neputinţei – incapacitatea de a avea patimi, exersând
programatic uciderea lor în faşă, sfârşind prin a creşte un om dezis de sine,
dezis de viaţă.
În absenţa înţelepciunii, nu există alternativă sănătoasă la răzbunare. Răzbunarea face
la fel de mult parte din pulsul omenesc ca iubirea, ura sau iertarea. Răzbunarea nu poate fi separată de om, fără a-l invalida,
a îl arunca în prăpastia confuziei şi a laşităţii – ambele generatoare de
perversitate – întrucât este singurul răspuns coerent la îndemână, faţă de rău, singurul catharsis accesibil. Răzbunarea este reacţia
firească prin care se poate înregistra şi lepăda nedreptatea, prin care
înfrângerea – ca boală a spiritului – se poate scurge, pentru ca individul să
poată merge, întreg, mai departe; lăsa ziua să apună şi capitolul să se
închidă.
Atunci când iertarea nu îţi este accesibilă, refuzul răzbunării nu poate fi decât o zăgăzuire arbitrară a
impulsului, o absenţă din sine. Când
ai fost rănit, în lipsa anticorpilor imunitari ai înţelepciunii, introducerea corpusculului
străin al răului produs îţi coace în organism, generând ore de nesomn şi nelinişti,
bântuindu-te, infectându-ţi sufletul cu complicaţiile înfrângerii. Pentru a evita septicemia, este necesar ca el să fie
excizat, smuls, în caz contrar, otrăvindu-te încetul cu încetul. Astfel,
răzbunarea apare că un ritual de exorcizare.
Câţi dintre noi nu am simţit, de atâtea
ori, că nedreptatea nu poate fi filtrată,
că ne lipsesc organele pentru a procesa răul în noi, a îi descompune prezenţa urzicătoare
în organism, pentru a îi opri cangrena? Câţi dintre noi nu am fi mers zilnic pe
calea eliberatoare a răzbunării, dacă nu ne-ar fi oprit neputinţa şi laşitatea? Câţi nu am fi preferat curăţenia şi simplitatea balanţei fireşti, sofismului ameţitor al eliberării prin iertare, lipsit de valoare pentru toţi cei în care înţelepciunea nu a dat în pârg?
La modul nenuanţat, răzbunarea este o
manieră de echilibrare a lumii, ce prezintă lumea ca un loc încă drept – de o
dreptate brută, grosolană – în care binele triumfă, în cele din urmă, iar răul
nu scapă nepedepsit; posibilitatea reabilitării după un rău făcut, dătătoare de
încredere într-o lume mai bună. Paradoxal, şi împotriva creştinismului predicat
ca un basm neînţeles de nimeni, răzbunarea îţi arată că Dumnezeu există.
Răzbunarea îţi îngăduie să trăieşti cu
speranţă, năpârlindu-ţi teama, fiindcă te poţi apăra – indirect, printr-o ripostă
de natură descurajatoare. Potenţialul răzbunării, înţeleasă ca pedeapsă, a fost
– mai mult decât orice solidaritate principială şi dincolo de romantismul
desuet al eroismului omenesc generalizat – în rândul oamenilor, cea care a
păstrat, dacă a existat vreuna, o balanţă de putere, o cumpănă între agresiune
şi convieţuire, între război şi pace.
Răzbunarea îţi îngăduie să te
reabilitezi ca om, să te ierţi pentru că ai suportat umilinţa şi reducţia, să
năpârleşti de sub propria neajutorare. Abdicarea din ea, în absenţa iertării veritabile,
îţi compromite voinţa şi vigoarea.
Răzbunarea îţi scurge din sânge acele
substanţe otrăvitoare născute din neputinţă, care se acumulează încetul cu
încetul, sufocându-ţi sufletul – răutatea, cinismul, neîncrederea, neajutorarea
şi nepăsarea – eliberându-te de sub strânsoarea unei nedreptăţi discreţionare,
a infirmităţii, a frustrărilor şi a răului care te înăbuşă. Cu condiţia să nu se
generalizeze ca stare cronică, ea îţi permite dezicerea de ipostazele trecute,
eliberarea de supuraţii, închiderea cicatricei. Să fii un om nou, care a
încheiat o misiune, care a echilibrat un dezechilibru, scoţându-l din minte şi
mergând mai departe, eliberat de povară. Atunci poţi vedea soarele din nou,
inspira aerul cu plămâni plini, gusta mâncarea cu savoare uitată. Răutăţile
lumii se scurg de pe tine, încrederea te copleşeşte, sentimentul că dreptatea
există reînvie. Deşi nu pare, practica răzbunării este generatoare de
înţelepciune – anticamera sfinţeniei – prin aceea că contopeşte dreptatea,
echilibrarea răului, cu conştiinţa faptului că eşti, la rândul tău, capabil de
rău, creând, astfel, impulsul, din ce în ce mai puternic, de a te rupe de el,
de ceea ce ai echilibrat în tine însuţi, de impulsurile tale obscure, de a te
elibera din mocirla în care ai fost asemenea duşmanului tău. Astfel, odată cu
amintirile neîncrederii, neputinţei şi frustrărilor, alunecă din tine şi
răutatea inerentă, însoţită de înţelegerea că nu aceea e calea.
Numai cei care au încercat răzbunarea
sunt, cu adevărat, între toţi oamenii, singurii capabili să ierte. Aceasta
trebuie că este calea hristică, cea a depăşirii substanţiale a derizoriului
lumesc al patimilor, iar nu nevolnicia refulării. În accepţiunea lui Hristos,
iertarea trebuie să fi apărut ca o transcendere a răzbunării – prin dobândirea
unui proces de metabolizare şi
excretare a răului, anterior actului –
iar nu ca o autorecuzare de la potenţialul ei. Înţelepciunea apare, astfel, ca o depăşire a obscurului
omenesc, nu o utopică dezicere de acesta, imposibilă fără anularea potenţialului
de sevă din om.
