Despre vina prostiei

Înainte de orice, inteligența este o disciplină: o dedicare, o practică, o pază a gândirii de patimi și emoții – care trebuie să-i fie paralele, nu incidente, dacă vor să nu o fractureze – după niște principii care trebuiesc înțelese în prealabil, și un bun simț în absența cărora nu poate exista.

ADN-ul are doar o legătură indirectă. În sensul în care, cu excepția unor afecțiuni sau neajunsuri fizice inexorabile, aceeași zestre genetică poate sta la baza unei inteligențe superioare sau unei prostii boante. Prin urmare, nimeni nu are scuză pentru a fi prost. Oamenii nu sunt victime ale prostiei, ci vinovați de prostie. În ultimă instanță, chiar dacă opțiunea nu e fățișă, prostia este o chestiune de alegere, într-o măsură indirectă nu mai mică decât cea în care este beția sau anorexia.

Pentru a ocoli ispita prostiei, oamenii trebuie să înceapă prin a-și asculta perpetuu ignorata voce a bunului simț, care se manifestă aproape invariabil și stins undeva, în străfundul minții, în defavoarea gratificării emoționale imediate, a dorințelor și a fricilor, și mai ales a tiraniei nestăvilite a vanității și egoului. Egoul este unul dintre principalii factorii favorizanți ai prostiei, în măsura în care introduce orbirea programată și ucide corectura. Nu ADN-ul, ci toate acestea, combinate, de la o vârstă fragedă, cu ignoranța (care, nu mai puțin, este, după un punct și cel puțin indirect, o alegere) și lăsate să domine demersul intelectual, sunt cele care conduc, chiar în ciuda unui ADN favorabil, pe calea prostiei.

Iar ignorarea înseși acestor mecanisme, desfășurată sub incidența atotputernică a egoului, conduce la condamnarea aproape inevitabilă a proștilor la prostie. Pentru că supune constatarea sinceră, nepregătită și, în anumite momente ale vieții, inevitabilă, a propriei prostii, confruntării directe cu egoul, care, în măsura în care nu poate suferi fisurile, hărăzește constatarea negării, uitării și blocării emoționale și văduvește, astfel, procesul de transformare de condiția sa primordială: acceptarea.

Insomnie

A nu dormi noaptea, pentru a te simţi om inteligent… La fel cum pocitaniile învaţă să imite vorbirea rârâită a prinţilor, lipsa de inspiraţie reproduce năravurile proaste ale zbuciumului sufletesc. Noaptea asta am mai scris trei rânduri. Daca aş trăi trei vieţi, aş scrie o carte. Oare mi-ar publica-o cineva?

Prostie şi imobilism

            Prost e cel căruia prefacerea îi este inaccesibilă. Cel care nu poate înţelege mecanismele devenirii, care nu poate separa cauzele de efect, decela esenţa de manifestare. Pentru prost, ceea ce există, există că atare, imuabil, fără cauze şi fără istorie, iar viitorul îi este inscrutabil, schimbările fiind obscure, neînţelese şi neintuibile. Pentru prost, fiinţa nu este perfectibilă. Omul prost este incapabil să îşi conceapă faptele, gândurile, gusturile şi părerile ca pe nişte manifestări exterioare sieşi, inspiraţii, deducţii sau influenţe străine de sine, pentru că nu le poate intui geneza, natura şi evoluţia, în sine. Neştiinţa, păcatul şi greşeala nu îi sunt accidente evolutive, ci îi aparţin organic şi nediscriminatoriu. Considerându-şi-le intrinseci, el nu se poate dezice de manifestările proprii – în consecinţă, nu poate accepta o judecată de valoare asupra unei ipostaze efemere şi simptomatice a sinelui, altfel decât ca pe o damnare eternă a propriei fiinţe. Prin urmare, un reproş legat de o manifestare, de un gând sau de un gust al său îi apare ca o negare a inseşi fiinţei sale, fiindu-i este adresat esenţialmente – sie însuşi – nu unui model comportamental – prin aceea că, prin manifestări, se leagă indisolubil de reproş, prin imposibilitatea înţelegerii caracterului veşnic schimbător al sinelui. Nebunul nu se poate desprinde de ipostaza de prost, cel mult o poate nega. Acesta este motivul pentru care, singur, omul înţelept poate accepta, în lumea asta, critica de caracter sau evidenţa propriei prostii.