Nelegiuire și păcat

La nivel strict personal, între păcat şi nelegiuire, diferenţa apare în cantitatea de firesc care se asociază actului. Păcatul, înainte de orice, este o atitudine psihică. Nici un act, oricât de scandalos, nu degenerează în păcat decât pe măsura realizării lucide și însoțirii cu reproşurile de sine. Păcatul nu există decât dacă este resimțit că atare. Căderea apare în acel rău conștientizat ca atare – imposibil, astfel, de justificat moral – dar acceptat și însușit emoțional, ca o indulgență pe seama insuficienței virtuții, în timp ce nelegiuirea simplă este neutră emoțional. Făcând abstracţie de etică, frapante sunt, în această privinţă, chiar îndoiala şi frustrarea care însoţesc în orice act de nejustificat. Păcatul şi îndreptățirea sunt antinomice. Actul nu se converteşte în păcat decât dacă este neîndreptățit, adică săvârşit împotriva conştiinţei.

Viciul apare, consecutiv, ca o persistenţă în păcat. Viciul nu este decât o repetare conştientă, programatică, a păcatului, în care vinovăţia precede săvârşirea, iar tensiunea îşi găseşte rezolvarea într-o cedare apriorică. Păcatul nu devine viciu decât însoţit de auto-contemplare, atunci când neînfrânarea însoțită de luciditate cedează nuanţelor perverse – şi vinovăţiei – teritoriile pe care reuşeşte să le smulgă voinţei.

Răul, ca eșec literar. Despre imoralitate și stil

        Uşurinţa noastră de a trăi cu răul generalizat, ca stare cotidiană, derivă în primul rând dintr-o inadvertenţă stilistică. Fără eufemisme, ca formă a lejerităţii morale, răul ne-ar fi dacă nu insuportabil, măcar mai incomod. Un rău nu ne-ar putea fi neutru dacă ar fi descris prin cuvinte în măsură să tulbure cel puțin în măsura în care tulbură răul însuși, iar imoralitatea nu ar fi la fel de banală – sau măcar la fel de firească – dacă nu ar fi scuzată printr-o inadecvare a limbajului, o edulcorare a descrierii în măsură să îi legitimizeze prezenţa, subţiind-o. Imoralitatea nu ar deveni, astfel, benignă, dacă puterea descrierii i-ar urmări proporţiile, dacă ar fi corect evocată prin limbaj. Întrucât orice percepție morală se naşte dintr-o reprezentare conceptual-sufletească, pentru ca raportarea la orice realitate să fie corectă, este esenţial, în primă instanţă, ca această reprezentare conceptuală să fie precisă, de o rigoare aproape legală, în caz contrar, conceptualizarea și, prin urmare, raportarea fiind inevitabil compromise.

        Pentru aceasta, limbajul ar trebui să-și urmărească abisal obiectul, până la consecinţele sale ultime, chiar cu riscul inesteticului și vulgarului. În caz contrar, evaluarea binelui și a răului se deformează, printr-o distorsiune a reprezentării ce va cauționa o eroare de raportare.

        Ca fond, eufemismele sunt o denaturare. Greşesc cei care cred că fac bine eufemizând răul, civilizându-l. Dacă pe copii trebuie să îi menajezi de întunecimi, adulții au obligația de a le vedea întregi, atâta timp cât se vor gestionari (prin urmare, judecători) ai vieții – măcar atâta timp cât vor ține să recunoască, prin contrast, lumina. Disimulat prin limbaj, obscurizat, răul cotidian devine liber să circule printre noi, sub masca invizibilității – nesancționat, pentru că e, înainte de orice, camuflat. În vreme ce sinceritatea ne-ar obliga să luăm atitudine.

        Oricât de abisală, fapta se diluează atunci când limbajul nu îi transportă pe de-a întregul adâncimea, iar conștiința este menajată. Iar dacă conceptele și evaluarea se raportează la limbaj, cum ne-ar putea stingheri prezența răului, atâta timp cât este descrisă într-o manieră elegantă,  comodă? În măsura în care disimulează substanța, eufemismele sunt o formă a negării. Ca raportare personală, ele devin o formă – voită sau nu – a complicității.

        Printr-o paralelă judiciară, un limbaj comod, insuficient de pătrunzător, ar servi drept tăinuitor al faptei, printr-o estompare menită a-i ascunde adevărata adâncime, ascundere ce sfârșește prin a îi conferi, voluntar ori involuntar, respectabilitatea. Pe un nemernic nu îl poți numi bonom. Unui mujic parvenit nu îi poți spune domn. Dacă pe un hoț îl chemi altfel decât hoț – sau pe un ticălos, altfel decât ticălos – păcătuiești față de însăși menirea limbii, aceea de a reda.

        Astfel, într-o primă instanță, este inacceptabilă descrierea unei realități brute în termeni civilizați. Dacă literatura înseamnă o adecvare a mijloacelor lingvistice la necesitatea unei precizii a reprezentării – mai mult, a unei fidelității în spirit a evocării – atunci politețea excesivă ar fi sinonimă cu o enormă inabilitate literară. Aceasta este însăși baza literaturii: o adaptare a limbii la obiect, folosirea cuvintelor potrivite pentru a evoca substanța. O civilizare a limbii într-o descriere validă literar ar fi posibilă, ca instanţă ulterioară, doar în situația în care o abilitate stilistică ieșită din comun ar putea înlocui proprietatea expresiei, cu valoare de evocare egală, cu egal adevăr. În absența unui talent literar ieșit din comun, calea fidelității literare rămâne inevitabil, prin esență, dacă nu prin formă, invectiva – alternativa edulcorată reprezentând o ratare a descrierii. Astfel, eufemismele nedublate de inspirație stilistică – eufemismele goale, sociale, cu mobilul comodității, în opoziție cu cele folosite ca mijloc literar revelator – ar reprezenta, mai mult decât invectivele, o inducere în eroare, o imprecizie, iar din punct de vedere literar, un procedeu ratat – pentru că eludează substanţa. Iar invectiva ar apărea, prin contrast, ca un procedeu de justețe literară. De asta, orice precizie literară – mai mult, orice acuratețe morală – are nevoie de gamele brutalului, la fel cum instrumentarul pictorului are nevoie de o gamă de umbre.

        Fiindcă, fără această ruptură între obiect și limbaj – fără acest eșec literar – prezența răului ne-ar fi mai respingătoare, iar viețuirea noastră cotidiană alături de rău, cauționată sufletește printr-o mistificare a reprezentării – printr-o inabilitate stilistică ivită fie din stângăcie, fie dintr-o imprecizie morală – ne-ar fi, dacă nu imposibilă, măcar incomodă sufletește.

Despre intelectualism, ca ratare

Intelectualii de azi au devenit o castă suficientă sieşi, neimplicată în lume, evitând cu orice preţ contactul cu cotidianul cenuşiu şi inestetic al materiei. Înlocuind imperativele, din ce în ce mai confuze şi mai neplăcute, ale moralei, cu cele comode şi deplin libertine ale esteticii, intelectualii nu mai caută să corecteze, ci să se delecteze şi să se menajeze. Intelectualii trăiesc cu percepţia inexplicabilă că ipostazele vieţii sunt opţionale, că pot refuza neplăcutul sau inesteticul existenţei, alegându-şi ce le place, fără ca aceasta să le anuleze vigoarea şi voinţa, neglijând impactul unei vieţi neîntregi asupra întregimii propriului caracter.

Îndeplinind nevoile unui sensibilităţi astenice, intelectualul nu mai locuieşte în vulgara lume palpabilă, devenită insuportabilă pentru o susceptibilitate subţiată până la un extrem nevrotic, ci într-o abstractă lume a ideilor, care, de obicei, nu reflectă mai mult decât propriile gusturi şi subiectivităţi. Intelectualul nu îşi mai trăieşte viaţa, ci încearcă să i se sustragă. Atunci când reflectă această lume interioară fragmentată asupra concretului, el o intitulează cunoaştere.

Prin urmare, şi ca o consecinţă firească a abdicării din realitate, intelectualul eşuează prin a fi un pseudo-gânditor. Mobilurile nu mai sunt pătrunderea şi corectarea, ci plăcerea şi calmarea nervilor. Cunoaşterea trebuie să fie comodă, înţelegerea trebuie să fie elegantă. Viaţa devine un exerciţiu de stil. Intelectualul nu mai este expus adevărurilor concrete ale acestei lumi, ci celor care îi convin.

În măsura în care mintea celor mai mulţi dintre membrii speciei nu are – în pofida vastei vanităţi – anvergura reclamată de o cuprindere creatoare, de abilitatea de a da sens unei lumi proprii, ruperea şi dezgustul de lume – convertite în absenţă – le pun intelectualilor o pauză asupra timpului. În ciuda prejudecăţilor inspirate de prestigiul genului, asociat, prin histrionism, geniului, intelectualul mediu este, în rândul masei, un spor calitativ, fără, însă, a o transcende. Lumea sa interioară acuză lipsa unei imaginaţii îndestul de fertile, a unei pătrunderi îndeajuns de clarvăzătoare şi a unei sensibilităţi suficient de acute, pentru a îi umple existenţa pe măsura îndepărtării din viaţă pe care o încearcă orice sensibilitate ori luciditate hiperbolizată – ori pe potriva aşteptărilor de valoare. În lipsa unei dimensiuni a relevanţei, cei mai mulţi intelectuali nu mai trăiesc, ci se plictisesc.

Pentru intelectuali, ideile ajung să devină un drog, justificat prin el însuşi. Intelectualii nu mai caută să înţeleagă lumea, ci să se desplictisească. Ei nu mai urmăresc adevărurile simple, seci şi neprestigioase, ci caută originalul, spectacolul în orice adevăr, fiind sensibili doar la ideile care reuşesc să-i scoată din toropeală, să le redea o umbră de viaţă interioară, cele care reuşesc să-i surprindă prin noutate, oricât de absurde ar fi ele. Ei nu se mai lasă impresionaţi decât de lucrurile care izbutesc să-i zăpăcească, peste celelalte cinismul şi suficienţa aruncând condescendenţa deja-vu-ului. Paradoxal, intelectualii din ziua de azi se cred cu atât mai inteligenţi, cu cât reuşesc să fie mai nedumeriţi.

Eşuarea în morală

          Morala este sfinţenia golită de taină, varianta instituţională a sacrului, juridizat şi osificat întru lume, secătuit şi eşuat, asemenea lumii, în formalism, în cinism şi dezabuzare. Morala este proiectarea verticală în jos a înţelepciunii sfinţilor, a unui dincolo scurs de transcendenţă, conturul laic şi raţional al inimii – o sfinţenie politică, transpusă în aparenţe şi limitată la act. Etica este ceea ce rămâne dintr-o sfinţenie care şi-a pierdut carnea şi căreia i-a murit sufletul – o sfinţenie de lepros.

Femei, prostituţie, respect de sine şi fiziologia actului

            Puţine lucruri sunt mai reprezentative pentru sfâşierea surdă între constiinţă şi instinct, între individ şi gen, ca amorul femeii.

            În actul dragostei, femeia se scindează într-o tensiune etică necunoscută bărbaţilor – între impulsul de aglutinare al femelei şi percepţia de demnitate personală a individului, ameninţată, prin posedare şi intruziune, de covârşire şi aservirea prin fiziologie, apare o contradicţie direct proporţională cu respectul de sine şi înălţimea morală a individului şi rezolvabilă, finalmente, pe măsura înţelepciunii, vigorii sufleteşti şi a împăcării cu sine a femeii – pe măsura afinităţii ei cu firea.

            În amor, impulsului de acuplare al femelei i se opune teama instinctivă de agresiune – un spectru mereu latent în ocuparea de către un mascul răvăşit şi iraţional şi în decalajul puterii fizice. Chemării împreunării i se împotriveşte oroarea intruziunii; seducţiei contopirii – umilinţa conştientă a posedării; iar demnităţii personale – înjosirea neajutorării. Spre deosebire de bărbat, pentru care dragostea este o afirmare a suveranităţii personale, pentru femeie, ea este înfeudare, o punere la dispoziţie fiziologică, suspendare a demnităţii personale conferite prin civilizaţie, în favoarea unui efemer extatic, abdicare ce evidenţiază, în actul dragostei, un raport ierarhic şi o dilemă morală care, însuşite sub forma unui echivoc sufletesc, constituie fundament pentru pierderea respectului de sine.

            În acest sens, limbajul actului este elocvent – femeia se dă bărbatului, în timp ce acesta o ia. În vorbirea populară, împreunarea este ceva ce bărbatul face, iar femeii i se face, diferenţa de limbaj persistând, de-a lungul veacurilor şi de-a latul popoarelor – împotriva retoricii feministe – în mintea femeilor şi a bărbaţilor, deopotrivă.

            De aici, ideea de prostituţie asociată cu frivolitatea feminină, izvorâtă, astfel, mai mult din absenţa din sine, decât din considerente cantitative. Katherine Hepburn a adorat bărbaţii; Elizabeth Taylor a fost, la rândul ei, o devoratoare de bărbaţi, fără că vreuna dintre ele să fie mânjită de stigmatul dezonoarei. Regina Elizabeta I a Angliei, acuzată, în epocă, de moravuri uşoare, a fost exonerată în percepţia majorităţii şi, prin urmare, în cea a istoriei, de verdictul uşurătăţii, prin praxisul semeţiei. În perioada de glorie a aristocraţiei „civilizate”, acuplarea după bunul plac era o convenienţă socială pe care marile doamne o foloseau cu conştiinciozitate, fără a se expune necinstei, atâta vreme cât ţineau cont de anumite uzanţe menite salvgardării respectului de sine.

            Ideea de curvă nu capătă, astfel, sens, în drama erotică a sexelor, decât din perspectiva uşurătăţii cu care individul consimte să se supună unei asemenea ierarhii fiziologice, a preţului de demnitate personală, pe care reprezentarea umanului este dispusă să o sacrifice pentru o secundă de plăcere, fundamental frivolă.  În aceasta va fi o femeie dispreţuită, în vreme ce bărbatul este scutit, în ipostaza actului, de ingratitudinea înjosirii.

            Nu mai puţin, însă, are ideea ce curvă egale răsfrângeri asupra bărbaţilor, în amorul homosexual, prin originea comună şi similaritatea de natură având ca omoloagă noţiunea de poponar – manifestare a aceleiaşi sfâşieri a demnităţii, ipostaziată diferit între sexe.

            Noţiunea de poponar ultragiază prin aceea că bărbatul, împotriva firescului instinctual şi a axiologiei istorice a masculinităţii, adoptă aceeaşi postură – sacrilegiantă – a aservirii, a abdicării de la demnitatea fiziologică, pe care o dublează, însă, cu o trădare a moralei bărbăteşti – aceea a asumării unei suveranităţi a sinelui, a neatârnării spirituale, până la consecinţele sale ultime – consimţind, prin supunerea trupească, la neajutorare şi vasalitate şi dezertând, prin aceasta, din rolul de furnizor de adăpost emoţional şi ocrotire, căutându-le, în loc, consacrând astfel o neputinţă a asumării singurătăţii rolului de iniţiator al speciei. Repulsia consimţirii la ipostaza de curvă – invazie personală şi supunere contra plăcere – este dublată, prin urmare, în homosexualitate, de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului.

            Extrem de grăitoare este, în aceasta privinţă, chiar diferenţa de percepţie dintre homosexualii activi şi de cei pasivi, în aprecierea gradului de homosexualitate. Un invertit activ este mult mai liber şi mai acceptabil social, în faţa unuia pasiv, adeseori un activ ocazional nefiind nici măcar asociat pederastiei. În lumea antică, distribuirea activ-pasiv se făcea potrivit unor raporturi de vârstă, clasă socială, prestigiu sau bogăţie, adesea inversiunea de postură, împotriva rânduielilor încetăţenite, fiind considerată, în sine, o pervertire. Apare aici, în sânul aceluiaşi sex, aceeaşi idee – aceea a raportului de forţe în confruntarea demnităţilor personale.

            Nu mai puţin, un om care încearcă să placă fără rezervă, uitând de sine, neantizându-se ca prezenţă şi abdicând de la afirmarea personală, care se pune la dispoziţie, anulându-se ca individ, nu va câştiga  niciodată respectul semenilor, imanent legat de neatârnarea omului care îşi este sie însuşi de ajuns.

            Nu întâmplător au considerat bărbaţii, vreme de veacuri, ca fiind a lor femeia care li s-a dat, prin aceea că li s-a expus, li s-a devoalat moraliceşte: prin pasivitate, orice act sexual are potenţialul mental al violului. Prin consimţirea la călcare, prin posedare – vasalizare a teritoriului fizic – femeia şi-a compromis suveranitatea individuală, în schimbul secundei de împreunare. De aici, conotaţia de întinare asociată cedării, pierderii fecioriei, care – deşi prezentă la ambele sexe, din aceleaşi considerente ale ieşirii din sine şi alunecării din demnitatea umană în penumbra fiarelor – le este rezervată apăsător femeilor. Consimţind la invazie, prin pierderea integrităţii trupeşti, şi obiectivarea prin pasivitate, femeia îşi pierde neatârnarea şi dreptul la egalitate mentală.

            Prin concesia încălcării trupeşti şi abdicarea către neajutorare, se stabileşte un raport ierarhic, care nu poate fi explicat, în primă instanţă, decât prin frivolitate ori dedicare. Nu este de mirare, deci, că în abandonul trupului femeii încălcate, dar pură sufleteşte, bărbaţii au văzut, istoric, devotamentul – înmânare a sufletului – alternativa de neconceput a supunerii pentru plăcere comportând cu sine stigmatul preacurviei. De aceea, bărbaţii adoră femeile care cedează în numele iubirii, într-o îngăduinţă care se cere răsplătită, dar le detestă pe cele care se lasă pe spate, în numele plăcerii. Şi tot de aici, stupefacţia masculului care descoperă că femela care s-a abandonat lui nu este a lui, că îl poate trăda, că îl poate urî, cu un suflet inaccesibil lui, care i-a fost ascuns şi a cărui independenţă nu şi-ar fi putut-o imagina.

            Ispăşirea istorică, de către femei, a viciului cedării, a venit – asemenea marilor oameni de lume, care nu neagă sau contrazic niciodată evidenţa, ci o deturnează către ipostaze morale – prin continuitatea sufletească asumată, prin convertirea păcatului în virtute printr-o îmbrăţişare axiologică a umilinţei, sublimată în modestie şi sacrificiu de sine, care – femeile îşi vor fi dat seama – ca principii sufleteşti, impun de o manieră supremă tuturor oamenilor şi, cu precădere, bărbaţilor. Această modestie disimulatoare, această dedicare asumată, însoţită de imboldul de răscumpărare a îmbrăţişării cu tente de abuz, resimţit de un minim simţ de dreptate masculină, le propulsează pe femeile care apoteozează în renunţarea de sine principială – atribut al supremei bunătăţi – la calitatea suverană de adorate, atâta timp cât confirmă, prin comportament, ideea răscumpărătoare, într-o deturnare morală a sensului supunerii. Puterea sacrificiului de sine, în numele unei idei, ideea de victimă demnă, dar neabătută, constituie o forţă morală irezistibilă. Un bărbat îşi poate ierta şi răsplăti femeia care îi cedează şi se sacrifică în iubire, dar nu poate îngădui moral cedarea femeii către bărbat, percepută ca abdicare fiziologică şi adjudecare frivolă. Prin motivarea principială a cedării şi-a răscumpărat femeia respectul de sine, ducându-şi rolul de victimă – supremă autoritate morală – până la capăt. Prin apoteozare – sau camuflare – în virtute, geniul speciei a echilibrat, istoric, neajunsul fiziologiei.

            O artă pe care femeile moderne – umoral răzvrătite împotriva oricărei susceptibilităţi de dezechilibru – departe de a şi-o însuşi, o nesocotesc vehement şi programatic, ca teleologie exterioară ce stă sub spectrul unui simptom social revolut, anulându-i astfel virtuţile vindecătoare interioare şi – în contextul urmăririi pasionate a satisfacţiei sexuale – reliefând tot mai pregnant diferenţa – paradoxală şi ameţitoare, pentru majoritatea bărbaţilor, subversivă şi insidioasă, pentru percepţia de sine a femeilor – între aşteptarea de demnitate personală şi abandonul sexual, din ce în ce mai neechivoc şi mai necenzurat, acutizând astfel paradoxul femeii libere şi egale în moravuri care nu a reuşit să-şi dobândească, în amor, egalitatea morală.

            Puţini au cunoscut femei cu reticenţă în act, cu temere în fiziologie, care să cedeze, totuşi, farmecelor și plăcerilor fără leziuni ale percepţiei de sine. Demne în amor sunt, singure, femeile dezinvolte, neconstrânse, prin inhibiţii, către pasivitate, către ipostaza de suportare – de mediu, asupra căruia se săvârşesc acţiuni – prin urmare, cele care îşi asumă îmbrăţişarea ca pe o cucerire personală, nu ca pe o cedare compromisorie; cele cărora nu le e teamă de flagrantul amorului, în manifestările sale fizice, pentru că nu le resimt că pe o invazie, ci ca pe un act de voinţă. Femeile libere în dragoste sunt, singure, cele neafectate de forma sau direcţia confruntării, pentru care ierarhia fiziologică a actului este redusă la o sumă de detalii anatomice irelevante, care se sustrag, astfel, obiectului, subiectivându-se, cu riscul – reflexie în oglindă – refuzului ostil al constrângerii către pasivitate, de către masculii limitaţi.

            O femeie poate să fie libertină, fără a fi târfă, atâta vreme cât nu este înjosită de act. Pentru a se bucura de bărbaţi şi a nu fi curve, femeile au nevoie de o nouă reprezentare mentală a amorului.