Despre intelectualism, ca ratare

Intelectualii de azi au devenit o castă suficientă sieşi, neimplicată în lume, evitând cu orice preţ contactul cu cotidianul cenuşiu şi inestetic al materiei. Înlocuind imperativele, din ce în ce mai confuze şi mai neplăcute, ale moralei, cu cele comode şi deplin libertine ale esteticii, intelectualii nu mai caută să corecteze, ci să se delecteze şi să se menajeze. Intelectualii trăiesc cu percepţia inexplicabilă că ipostazele vieţii sunt opţionale, că pot refuza neplăcutul sau inesteticul existenţei, alegându-şi ce le place, fără ca aceasta să le anuleze vigoarea şi voinţa, neglijând impactul unei vieţi neîntregi asupra întregimii propriului caracter.

Îndeplinind nevoile unui sensibilităţi astenice, intelectualul nu mai locuieşte în vulgara lume palpabilă, devenită insuportabilă pentru o susceptibilitate subţiată până la un extrem nevrotic, ci într-o abstractă lume a ideilor, care, de obicei, nu reflectă mai mult decât propriile gusturi şi subiectivităţi. Intelectualul nu îşi mai trăieşte viaţa, ci încearcă să i se sustragă. Atunci când reflectă această lume interioară fragmentată asupra concretului, el o intitulează cunoaştere.

Prin urmare, şi ca o consecinţă firească a abdicării din realitate, intelectualul eşuează prin a fi un pseudo-gânditor. Mobilurile nu mai sunt pătrunderea şi corectarea, ci plăcerea şi calmarea nervilor. Cunoaşterea trebuie să fie comodă, înţelegerea trebuie să fie elegantă. Viaţa devine un exerciţiu de stil. Intelectualul nu mai este expus adevărurilor concrete ale acestei lumi, ci celor care îi convin.

În măsura în care mintea celor mai mulţi dintre membrii speciei nu are – în pofida vastei vanităţi – anvergura reclamată de o cuprindere creatoare, de abilitatea de a da sens unei lumi proprii, ruperea şi dezgustul de lume – convertite în absenţă – le pun intelectualilor o pauză asupra timpului. În ciuda prejudecăţilor inspirate de prestigiul genului, asociat, prin histrionism, geniului, intelectualul mediu este, în rândul masei, un spor calitativ, fără, însă, a o transcende. Lumea sa interioară acuză lipsa unei imaginaţii îndestul de fertile, a unei pătrunderi îndeajuns de clarvăzătoare şi a unei sensibilităţi suficient de acute, pentru a îi umple existenţa pe măsura îndepărtării din viaţă pe care o încearcă orice sensibilitate ori luciditate hiperbolizată – ori pe potriva aşteptărilor de valoare. În lipsa unei dimensiuni a relevanţei, cei mai mulţi intelectuali nu mai trăiesc, ci se plictisesc.

Pentru intelectuali, ideile ajung să devină un drog, justificat prin el însuşi. Intelectualii nu mai caută să înţeleagă lumea, ci să se desplictisească. Ei nu mai urmăresc adevărurile simple, seci şi neprestigioase, ci caută originalul, spectacolul în orice adevăr, fiind sensibili doar la ideile care reuşesc să-i scoată din toropeală, să le redea o umbră de viaţă interioară, cele care reuşesc să-i surprindă prin noutate, oricât de absurde ar fi ele. Ei nu se mai lasă impresionaţi decât de lucrurile care izbutesc să-i zăpăcească, peste celelalte cinismul şi suficienţa aruncând condescendenţa deja-vu-ului. Paradoxal, intelectualii din ziua de azi se cred cu atât mai inteligenţi, cu cât reuşesc să fie mai nedumeriţi.

Eşuarea în morală

          Morala este sfinţenia golită de taină, varianta instituţională a sacrului, juridizat şi osificat întru lume, secătuit şi eşuat, asemenea lumii, în formalism, în cinism şi dezabuzare. Morala este proiectarea verticală în jos a înţelepciunii sfinţilor, a unui dincolo scurs de transcendenţă, conturul laic şi raţional al inimii – o sfinţenie politică, transpusă în aparenţe şi limitată la act. Etica este ceea ce rămâne dintr-o sfinţenie care şi-a pierdut carnea şi căreia i-a murit sufletul – o sfinţenie de lepros.