miercuri, 25 octombrie 2017

Nelegiuire și păcat

La nivel strict personal, între păcat şi nelegiuire, diferenţa apare în cantitatea de firesc care se asociază actului. Păcatul, înainte de orice, este o atitudine psihică. Nici un act, oricât de scandalos, nu degenerează în păcat decât pe măsura auto-reproşurilor care îl însoţesc. Păcatul nu există decât dacă este acceptat că atare. Căderea apare în acel rău imposibil de justificat, în timp ce nelegiuirea este neutră interior. Făcând abstracţie de etică, frapante sunt, în această privinţă, chiar îndoiala şi frustrarea însoţesc în orice act de nejustificat. Păcatul şi justificarea sunt antinomice. Actul nu se converteşte în păcat decât dacă este săvârşit împotriva conştiinţei.
          Viciul apare, astfel, ca o persistenţă în păcat. Viciul nu este decât o repetare conştientă, programatică, a păcatului, în care vinovăţia precede săvârşirea, iar tensiunea îşi găseşte rezolvarea în slăbiciune. Păcatul nu devine viciu decât însoţit de auto-contemplare, atunci când neînfrânarea lucidă cedează nuanţelor perverse – şi vinovăţiei – teritoriile pe care reuşeşte să le smulgă voinţei.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu