Nostalgia este melancolie activă, întotdeauna
legată de ceva şi tinzând spre o finalitate virtuală. Melancolia este o
nostalgie fără lume, o presimţire a unei pierderi indicibile – şi care n-a
avut, încă, loc. Melancolia este întotdeauna îndreptată către noapte, momentul în
care nimic n-o contrazice.
Of, domnule Olaf!
RăspundețiȘtergereMă puneţi pe gânduri tocmai când voiam să mă delectez cu o pralină! Păi nostalgie şi melancolie nu sunt cam aceeaşi Mărie, cu altă pălărie? Şi cum adică, tinde spre finalitate virtuală? Vă rog să dezvoltaţi aceşti sâmburi de gândire, să pot pricepe şi eu, care nu am formare de filozof şi nici înţelept nu sunt (acesta este motivul pentru care eu pot fi melancolic şi ziua; este vorba de o adaptare, deoarece noaptea dorm).
Acu, să nu ziceţi cumva că sunt cârcotaş (şi mai ales nu sunt cârcotaş numai de amorul artei)! Nu, eu sunt doar nedumerit în privinţa implicaţiilor scrierilor dvs., pe care le găsesc atât de inovatoare, încât trebuie să mă obişnuiesc cu ele. Ştiţi, cel mai adesea gândesc (hai, ziceţi că mă laud!) cu propriul meu cap, de unde rezultă că încercând să pătrund în capul dv. nu este pentru mine o întreprindere firească (sau uşoară).
Cu stimă, domnule Olaf, binevoiţi să răspundeţi.
Nicuşor, indicibil de nedumerit
Bună seara, d-le Nicușor,
RăspundețiȘtergereÎmi cer scuze pentru deranjul cu pralina, care cred că se poate rezolva printr-o mai atentă prioritizare, din partea dvs., pe viitor :).
Apreciez nedumeririle dvs. şi rezist senzației unei indicibile luări peste picior.
Cât despre ineluctabila dvs. întrebare, eu cred că nu sunt, de vreme ce susțin o asemenea distincție.
Nostalgia este o chemare precisă, către episoade sau dorințe cu contur concret, chiar dacă vag (un fel de dor al tânjelii, cum ar veni :)) - o melancolie cu cauză precisă - prin urmare, este virtual neutralizabilă prin împlinire. Nostalgia tinde către o retrăire a trecutului, în timp ce melancolia este atemporală.
Melancolia este gratuită, la nivel lumesc, şi tinde către o ieșire din lume, fără altă cauză, poate, decât o predispoziție muzicală a sufletului.
Acuma, dacă dvs. dormiți noaptea, înțeleg perfect problema pe care o aveți. Nu aveți altă opțiune decât a fi melancolic ziua, cu neajunsul că, ziua, nu o să puteți lucra. Dar puteți compensa, încercând să lucrați noaptea. Sau, mă rog, ceva de genul acesta...
Oricum, pentru un om care nu doarme (bine), noaptea este momentul în care vin toate melancoliile, atunci când zgomotul se stinge, iar lumea se retrage, când îți rămâi de singură companie, corpul se relaxează, iar stridentul şi netul zilei se estompează. Contururile clare, nuanțele violente pun pe fugă melancolia. Evident, pentru asta e necesar ca, noaptea, să nu te uiți, de exemplu, la televizor - televizorul ucide melancolia, pentru că generează un spațiu vizual şi concret. Melancolia are nevoie de un timp sufletesc auditiv, fără agresiuni. Pot să certific că, din cauza uitatului la televizor, n-am prea mai fost melancolic de ceva vreme - şi nici nu prea am mai avut dispoziții creatoare, din acest motiv. Zbuciumul, precizia şi concretul zilei (sau al televizorului :)) nu îți îngăduie temperatura potrivită pentru melancolie - în timpul zilei, melancolia se împotmolește în sora ei mâloasă, cenușie şi nefecundă - depresia - cronică, fără adâncimi şi sonoritate.
Cât despre obiceiul de a gândi cu propriul cap, îl aplaud și îl incurajez, cu atât mai mult cu cât nu aş mai avea loc, în capul meu, și pentru vizitatori. În plus, în felul acesta, gânditorul se asigură împotriva riscului de a rămâne fără cap, atunci când intervine vreo ceartă cu purtătorul lui, acesta pleacă în altă țară, sau - Doamne ferește - decedează. La fel cum o națiune e mai puternică atunci când nu depinde de resursele naturale ale altor țări, tot așa este şi un gânditor, atunci când când nu depinde de capul altora.
Problema cu dezvoltatul este că, în ce mă privește, reprezintă un surplus, o lipsă a măsurii - un exces - prin aceasta, inutil. Dincolo de esența, dezvoltarea este mai mult o pedanterie, decât un aport de conținut. Atunci când mi se pare că am spus ce voiam, să spun, că totul se află acolo, nu resimt nici o motivație de a continua - şi, mai departe, discursul nemaifiindu-mi firesc, nici nu aş mai ști cât de mult ar trebui să continuu. Sper, însă, că am înlăturat indicibilul din gândurile de mai sus.
O seară bună şi la bună vedere!
Dragă domnule Olaf,
RăspundețiȘtergerenu ştiu de ce, deşi daţi dovadă de o adevărată măiestrie în mânuirea cuvintelor, mesajele domniei-voastre îmi par inutil bogate în amănunte, şi în ciuda faptului că-mi zic mereu că "uite, ce bine o arde!", la 2 minute după ce v-am citit nu mai îmi rămâne în cap (mai) nimic de la dv. (Ei, sigur că poate fi vorba şi de o slăbiciune a neuronilor mei.) Mă tot smuceşte gândul că ar fi interesant dacă v-aţi "canaliza" puterea de analiză spre subiecte mai importante decât nostalgia melancolie activă, intromisia posesivă, gura care cântă şi dansează.
Daţi-mi voie să vă propun o temă drăguţă: prin ce este românul român?
Cunoscându-vă acum bine scrierile, aştept câteva idei noi şi intens profunde, care să-mi permită să vă citez amicilor mei ...
Nicuşor, aşteptător nespus
D-le Nicușor,
RăspundețiȘtergereNu știu ce să va spun. Exista și cititori care înțeleg ceea încerc adesea să spun și, prin urmare, rețin. Lor ma adresez eu. Evident că nu aş putea niciodată avea drept interlocutor pe toata lumea. Cred ca e important și fondul personal al fiecărui cititor, nivelul de rezonanță - și deschidere către un efort propriu, pentru o interpretare personală.
Părerea mea este că un cititor trebuie sa proceseze personal textul, să îl înțeleagă cu mintea proprie, așa cum spuneați. Nu intenționez să vorbesc pe limba tuturor, ca să mă placă lumea, nu mă interesează să dau mură în gură nimic, nici să scriu altfel decât am făcut-o. Nu îmi place nici să explic, dar prefer să o fac, uneori, pentru același motiv pentru care am scris textul prima dată - pentru a descrie un fapt, însă am senzația limpede, în momentul în care trebuie să explic, că omul respectiv oricum nu o să înțeleagă ideea - sau ideile consecutive - până la capăt, deci probabil o să renunț și la asta - e ca în replica aceea a lui Jack Sparrow, despre Insula Morții, "e o insulă care nu poate fi găsită decât de către cei care știu deja unde e".
Nu vreau să scriu manuale, nu mă interesează să "conving", pentru o popularitate de doi lei, ci mă interesează să împărtășesc niște lucruri pe care le constat unor oameni cu care le pot dezbate și cărora sper că le pot fi folositoare, cu care îmi pot descoperi afinități și care îmi pot face observații utile - pentru o înțelegere comună. Cred că există o diferență între scriitură - care presupune activitatea de LECTURĂ, adică un efort de interpretare personal, al cititorului, și etichetele de produs sau afișele publicitare, care încearcă să ți se strecoare singure în cap. Pentru mine, afirmațiile sunt limpezi - și totul pleacă de la niște afirmații, de la niște constatări, nu de la cuvintele ce le descriu. Dacă dvs. nu rețineți decât cuvintele, poate că nu reușiți să identificați afirmațiile în cauză. Poate că nu vi se potrivește felul meu de a scrie. Nu e nici o problemă, nu e obligatoriu. Este posibil ca textul să fie prea criptic, prea lapidar. Dar, dacă nu aş găsi formula cea mai scurtă care să conțină (după mine) cel mai mult, probabil nu aş scrie - nu mă interesează tratatele.
Vă mulțumesc pentru tema propusă, din păcate, nu scriu pe teme propuse și nici cu dedicație (m-aş simți prea mult a lăutar - de altfel, nici nu cred că aş putea) și, în general, nici la ore sau date fixe, ci când îmi vine și despre ce îmi vine. Nici asta nu intenționez sa schimb.
În schimb, veți putea găsi o referire destul de substanțială la specificul romanesc, aici:
http://filosofie-cu-ciocanul.blogspot.com/2010/11/despre-dumnezeul-romanesc.html,
precum și, indirect, aici:
http://filosofie-cu-ciocanul.blogspot.com/2011/09/despre-vina-catolica-ortodoxie-si.html,
sau aici:
http://filosofie-cu-ciocanul.blogspot.com/2011/01/consideratii-pseudo-umaniste.html,
după cum sunt convins că veți găsi mai multe referiri în alte fragmente viitoare, întrucât, pentru mine este, într-o anumită perspectivă, o temă oarecum recurentă.
Nu ma lăsați să vă împiedic să mă "citați amicilor dvs.", dacă asta doriți. Cât despre teme noi și intens profunde, Doamne ajută!
Pe data viitoare!
Domnule Olaf,
RăspundețiȘtergereCând v-am scris, citisem deja articolele din spatele celor trei referiri propuse, şi ele au avut un mare rol în privinţa temei pe care tocmai aţi refuzat-o. Cel cu "Dumnezeul românesc" conţine, în ultimul său fragment, câteva observaţii briliante, care ar merita să fie acompaniate de altele asemănătoare (zic eu). Dar dacă, deh, ca tot românul, vă apăraţi independenţa intelectuală cu atâta vervă, daţi-mi voie să vă spun că tocmai acum (nu-ş de ce) îmi vine să vă citez: "Ca un revers şi aici, tocmai această inaderenţă la orice acţiune, scop sau principiu, ne face să nu putem identifica şi apăra exact acele trăsături care ne fac bine."
V-aş mai cita eu, dar în "consideraţiile pseudo-umaniste" iată unde mi se înglodează mie empatia: " Greu de înţeles, pentru majoritatea speciei, că, nu devii cu adevărat Om, până când nu ţi-ai ars ultima punte de legătură către oameni."
Erau şi acestea puncte pe care intenţionam să vă rog să le explicaţi mai bine, dar acum, după ce mi-aţi arătat cât de depăşit este procesorul meu de text, iată că mă ruşinez să o mai fac.
Nicuşor, zicând "nţ, nţ" şi urându-vă succes să găsiţi totuşi teme noi şi "intens profunde" ;)
De acord cu dvs., cred, însă, că în interpretarea a ceea ce ne face bine putem diferi. În momentul în care începi să scrii pentru alții rămâi, foarte curând, fără nimic de scris, la modul autentic şi personal. Asta e părerea mea, nu o argumentez aici, dar o ilustrez cu o trimitere vagă la istoria literaturii și, mai ales, a muzicii. As putea face un text jurnalistic destul de bun, poate, la comandă, dar nu ar avea instinctul pe care îl trezește, atunci când vine de la sine.
RăspundețiȘtergereNu am vrut să spun nimic despre procesorul dvs. de text, spuneam doar că este posibil să fie o diferență de percepție și de sensibilitate (la stil). Mi-ați spus că ar fi bine să extind textul, însă mie mi se pare că el cuprinde, în germene, tot ce se poate spune ulterior. E adevărat, fără ilustrări, insistențe sau descrieri - fără a crea o atmosferă, dar conținutul mi se pare că e acolo, iar elaborarea lui, plecând de aici, ar duce în aceeași singură direcție în care l-aş extinde eu. De asta vorbeam despre "mură în gură", pentru că mi se pare că elaborarea revine cititorului. Vorbeam despre așteptările de interpretare, nu despre capacitate, pe care v-o bănuiesc destul de extinsă.
Toate cele bune și să păstrăm legătura!