Diferenţa între un înţelept şi un nebun este aceea că nebunul încearcă toate drumurile care îi apar în faţă, întorcându-se mereu, până atunci când îl găseşte pe cel bun sau îşi consumă energia, eşuând, în vreme ce înţeleptul rămâne imobil până când drumul i se revelează. Când ai temperament – frate geamăn al superficialităţii – lene sau incapacitate de răbdare, îţi lipseşte timpul pentru a peria ţărâna de pe frânturile de lucruri, pentru a le lumina, pe fiecare, în amănunţime, cu încăpăţânare obtuză, şi a forma lumea din îmbinarea lor, într-o arheologie a prezentului. În loc, îţi formezi o hartă a căilor imposibil de urmat, obţinută prin încercare. Acomodându-te în paradox şi neavând placiditate pentru sistem, poţi să deschizi gura înainte de a deveni un înţelept. Iar felul în care se îngemănează lucrurile şi se unifică lumea – nebunie convertită în înţelepciune – apare nu prin exersarea posibilului, ci ca o derivată a arhitecturilor improbabile, a tuturor drumurilor moarte, care revelează, prin eliminare, singurele căi rămase. Relaţiile care nu se pot stabili îţi deschid calea pentru cele care se pot naşte. Iar paradoxurile încep la un moment dat, să se repete, să descopere analogii, dezvăluind – atunci când se acumulează îndeajuns de multe – o lume în care graniţele dispar, iar contrariile se unifică. Unitatea, totul, apărut din contradicţie.
Oh, d-le Olaf, vă ador!
RăspundețiȘtergereCând citesc aşa ceva: "Acomodându-te în paradox şi neavând placiditate pentru sistem, poţi să deschizi gura înainte de a deveni un înţelept." ei bine, citind aşa ceva mă topesc de drag! Pentru o astfel de frază sunt capabil să renunţ chiar şi la o bomboană de ciocolată. Mulţumesc d-lui Olaf, că-mi înseninează ziua!
Iar imaginea cu nebunul care se bâţâie de colo-colo, luând la rând drumurile care-i apar în faţă este tare asemănătoare cu cea în care şoricelul alb din labirintul experienţelor din serialele National Geographic îşi caută drumul spre bucăţica de caşcaval. Unii spun că dacă la experienţă participă şi un motan, atunci şoricelul se face mai deştept. Probabil ei sunt cei cu "încăpăţânarea obtuză"... Mă rog, eu nu-i cred, dar parcă s-au mai întâlnit nebuni şi deştepţi: cică nebunu a aruncat o piatră-n mare şi 100 de înţelepţi nu au putut să o scoată.
Nicuşor, ameţit de diletantismul înţelepciunii
D-le Nicușor, dvs. comentați mai repede decât pot eu să vă răspund. :)
RăspundețiȘtergereNu știu dacă îl face mai deștept. Cred ca îl face mai grăbit sau, după caz, mai paralizat. Nu cred că motanul ar fi cel cu încăpățânarea, ăla ar fi un alt plan, cred că obtuzul ar fi un șoarece care, în loc să alerge prin labirint, meditează, încearcă să intuiască construcția labirintului, sperând ca asta îl va ajuta să îl ghicească pe cel de față.
Este adevărat că înțeleptul așteaptă înțelegerea, pentru a acționa, însă este la fel de adevărat că nu ajungi înțelept decât prin încercare și eroare.
Finalmente, înțelepciunea, oricum ar fi, nu poate fi decât experienţială, pentru că este o unificare a rațiunii cu simțirea (iată, biata Jane Austen), care nu poate fi generată în vitro. Da, uneori se întâlnesc, n-ai ce-i face, dar eu cred că, dacă sunt cu adevărat înțelepți, o scot, până la urmă, sau învaţă să o ocolească.
Întotdeauna am preferat exaltarea unui Nietzsche sau a unui Cioran, placidității savante și fără puls a unui Plotin or Kant (atâta, puțin, cât am citit).
RăspundețiȘtergereIdeea fragmentului este că poți descrie obiecte, înainte de a descrie lumea. E același lucru ca a scrie un cântec, fără a trebui să fii capabil, pentru asta, de solouri de chitară mirobolante. Izolând obiectul de lumea întreagă și considerându-i neutru legăturile, îl poți, într-un microcosmos separat de orice consecințe ulterioare, descrie şi recunoaște în aspectele sale ne-metastatice, atâta timp cât nu te aventurezi în presupuneri asupra unor semnificații extinse, dincolo de micro-universul izolat.
După o vreme şi destule fragmente-ipostaze, încep să se formeze paralele, conexiuni, care tind să acopere spațiul liber dintre celulele microcosmosuri, formând un țesut. Anumite aspecte, împrăștiate sau atinse tangențial în diversele fragmente încep să se confirme reciproc, să își stabilească legături, să se întregească şi să dezvăluie, prin completare, la rândul lor, alte analogii sau răspunsuri accidentale la întrebări tangențiale, din micro-cosmosuri separate.
Astfel, spre surprinderea fregmentistului, dintr-o abordare nesistematică poate apărea o sumă extinsă de conținut principial care să se închege treptat şi din care - dintr-o integrare a dezordinii, dintr-o suprapunere a fragmentelor disparate, printr-o compunere mentală - poate rezulta un sistem, de o temperatură mult mai înaltă.
Astfel, poți deveni, dintr-un nebun, accidental, înțelept, prin acumulare. Nimeni nu poate tăgădui că, plecând de la fragment, Cioran a sfârșit - dincolo de jocul de limbaj - prin a avea o viziune unitară, coerentă principial - sistemică - asupra vieții, sistemul său fiind concretizat nu printr-o lucrare, ci prin întreaga sa operă.