Despre neajunsurile vieţii

În momentul în care descoperi că viaţa nu are sens, poţi să te faci teolog – încercând să-ţi impui unul, filosof – încercând să descoperi – sau să fabrici unul, sau beţiv – întorcând spatele oricărei încercări de sens. Dintre toate, ultima este reacţia cea mai organică – și  cea mai viguroasă.

Despre lectură, ca vanitate

Există unii autori pe care îi citim nu doar pentru conţinutul intrinsec al ideilor lor, ci pentru că descoperirea de afinităţi în consideraţiile ce le aparţin ne strecoară în suflet sentimentul propriei valori, senzaţia – iluzie la cei mulţi, conştienţă la câţiva – apartenenţei la o anumită categorie a spiritului. Citirea acestor autori este o raţie zilnică de narcisism, împlinită în confirmarea de sine, în auto-măgulirea şi în percepţia de valoare în care ne vedem oglindiţi, printr-o senzaţie de înfrăţire în concluzie. Prin aderenţă, ne vedem confirmaţi, valorificaţi, inălţaţi într-o ipostază de cvasi-creatori – asociaţi ai creaţiei, învăluiţi în gloria unei înţelegeri pe care o putem revendica, a constatărilor pe care le-am fi putut face  – dar pe care, fatalmente, nu le-am făcut.

Există unii autori asupra cărora revenim, iar şi iar, pentru o verificare personală, într-un simulacru de creaţie. Sunt autori pe care îi îngăduim în suflet ca pe un drog al vanităţii.

Succesul culturii de masă

           Părerile celor mai mulţi dintre oameni nu sunt decât stereotipuri culturale.

Despre fericire, pe stradă

            Uneori, mergând pe stradă, privesc la furnicarul de oameni care trec grăbiţi pe drumul lor, fiecare căutându-şi cu aviditate fericirea, bucurându-se de viaţă sau cheltuindu-şi toată energia pentru acest unic scop al existenţei lor pripite. Şi am senzaţia că Dumnezeu trebuie să fie cea mai neînţeleasă fiinţă din lume.

Cunoaştere şi vitalitate

          Oare n-am înţeles, fiecare, că vieţuirea cu patimă, în lume, nu este posibilă în absenţa iluziei, a unei ignoranţe vii şi sănătoase? Că a şti reprezintă un plus de decepţie, o scădere a aşteptărilor, prin urmare a motivaţiei – un minus de vitalitate? Că a cunoaşte sfârşeşte în rutină, în dezabuzare – simptomul ei cronic – ca, de altfel, mai toate formele de acceptare?
          Cunoaşterea aruncă umbre – zone de întuneric al noutăţii şi interesului – în urma luminii aflării, născând un teritoriu neutru al entuziasmului, care se întinde pe fostele teritorii ale acestora, împingandu-le – odată cu naivitatea speranţei, motor al reflexului acţiunii, ce are nevoie de incertitudine – la periferia existenţei, departe de locurile încă scăldate de lumina stimulatoare a ignoranţei, altoită fertil de curiozitate.
          Din punct de vedere al tonusului sufletesc, neajunsul cunoașterii este acela că restrânge spațiul misterului, al potențialului – spațiu al speranței și al marilor avânturi sufletești – și al surprizei – teritoriul acumulărilor şi descărcărilor de tensiune spirituală, al înseși circulaţiei sufletului. Restrângându-li-se arealul, speranţa – mobil sufletesc, prin esenţă, speculativ – dispare, iar fecunda tensiune febrilă se subţiază. Ce rămâne în shimbul unei vibraţii sufleteşti înalte, unui contur de energie, este o sumă de date pe un grafic plat. Odată înţeles şi explicat prin cunoaştere, misterul devine o banalitate, tainicul o supraestimare, iar esotericul îmbogăţeşte aria rutinei. Orice acţiune derivă din speranţă, înţeleasă ca potenţial, din speculaţii încă neverificate, dar cunoaşterea nu le hărăzeşte acestora decât o viaţă efemeră. Înţelegerea este pulberea care transformă fertilul în dezabuzare şi surpriza în pretenţie.
         Mi-aş dori o lume în care toţi oamenii inteligenţi să înveţe a se feri de orice cunoaştere inutilă.

Prima platformă unionistă reală din România