Prima platformă unionistă reală din România

Despre înţelepciune, ca diletantism

            Diferenţa între un înţelept şi un nebun este aceea că nebunul încearcă toate drumurile care îi apar în faţă, întorcându-se mereu, până atunci când îl găseşte pe cel bun sau îşi consumă energia, eşuând, în vreme ce înţeleptul rămâne imobil până când drumul i se revelează. Când ai temperament – frate geamăn al superficialităţii – lene sau incapacitate de răbdare, îţi lipseşte timpul pentru a peria ţărâna de pe frânturile de lucruri, pentru a le lumina, pe fiecare, în amănunţime, cu încăpăţânare obtuză, şi a forma lumea din îmbinarea lor, într-o arheologie a prezentului. În loc, îţi formezi o hartă a căilor imposibil de urmat, obţinută prin încercare. Acomodându-te în paradox şi neavând placiditate pentru sistem, poţi să deschizi gura înainte de a deveni un înţelept. Iar felul în care se îngemănează lucrurile şi se unifică lumea – nebunie convertită în înţelepciune – apare nu prin exersarea posibilului, ci ca o derivată a arhitecturilor improbabile, a tuturor drumurilor moarte, care revelează, prin eliminare, singurele căi rămase. Relaţiile care nu se pot stabili îţi deschid calea pentru cele care se pot naşte. Iar paradoxurile încep la un moment dat, să se repete, să descopere analogii, dezvăluind – atunci când se acumulează îndeajuns de multe – o lume în care graniţele dispar, iar contrariile se unifică. Unitatea, totul, apărut din contradicţie.