Despre fericire, pe stradă

            Uneori, mergând pe stradă, privesc la furnicarul de oameni care trec grăbiţi pe drumul lor, fiecare căutându-şi cu aviditate fericirea, bucurându-se de viaţă sau cheltuindu-şi toată energia pentru acest unic scop al existenţei lor pripite. Şi am senzaţia că Dumnezeu trebuie să fie cea mai neînţeleasă fiinţă din lume.

Cunoaştere şi vitalitate

          Oare n-am înţeles, fiecare, că vieţuirea cu patimă, în lume, nu este posibilă în absenţa iluziei, a unei ignoranţe vii şi sănătoase? Că a şti reprezintă un plus de decepţie, o scădere a aşteptărilor, prin urmare a motivaţiei – un minus de vitalitate? Că a cunoaşte sfârşeşte în rutină, în dezabuzare – simptomul ei cronic – ca, de altfel, mai toate formele de acceptare?
          Cunoaşterea aruncă umbre – zone de întuneric al noutăţii şi interesului – în urma luminii aflării, născând un teritoriu neutru al entuziasmului, care se întinde pe fostele teritorii ale acestora, împingandu-le – odată cu naivitatea speranţei, motor al reflexului acţiunii, ce are nevoie de incertitudine – la periferia existenţei, departe de locurile încă scăldate de lumina stimulatoare a ignoranţei, altoită fertil de curiozitate.
          Din punct de vedere al tonusului sufletesc, neajunsul cunoașterii este acela că restrânge spațiul misterului, al potențialului – spațiu al speranței și al marilor avânturi sufletești – și al surprizei – teritoriul acumulărilor şi descărcărilor de tensiune spirituală, al înseși circulaţiei sufletului. Restrângându-li-se arealul, speranţa – mobil sufletesc, prin esenţă, speculativ – dispare, iar fecunda tensiune febrilă se subţiază. Ce rămâne în shimbul unei vibraţii sufleteşti înalte, unui contur de energie, este o sumă de date pe un grafic plat. Odată înţeles şi explicat prin cunoaştere, misterul devine o banalitate, tainicul o supraestimare, iar esotericul îmbogăţeşte aria rutinei. Orice acţiune derivă din speranţă, înţeleasă ca potenţial, din speculaţii încă neverificate, dar cunoaşterea nu le hărăzeşte acestora decât o viaţă efemeră. Înţelegerea este pulberea care transformă fertilul în dezabuzare şi surpriza în pretenţie.
         Mi-aş dori o lume în care toţi oamenii inteligenţi să înveţe a se feri de orice cunoaştere inutilă.

Prima platformă unionistă reală din România

Utopie şi nesăbuinţă

            Atunci când un popor nedeprins să viseze primeşte un vis, el îl va visa în modul cel mai neînfrânat şi mai monstruos posibil – tot potenţialul de visare ne-epuizat se va canaliza deodată, cu stângăcie şi cu îndrăzneala imună la ridicol a diletantului, fără cenzură sau echilibru în visare, cu beatitudinea nemaiîncercată a puterii nou trezite şi a libertăţii în infinitul posibilităţilor. Încercarea de a îi croi un vis celui neştiutor să viseze este la fel de riscantă ca săturarea prea bruscă a celor îndelung înfometaţi – ea trebuie făcută homeopatic, pentru a evita malformaţiile. Prin excesul de visare nepregătită, nazismul şi ridicarea Rusiei îşi găsesc rădăcină comună.

Despre înţelepciune, ca diletantism

            Diferenţa între un înţelept şi un nebun este aceea că nebunul încearcă toate drumurile care îi apar în faţă, întorcându-se mereu, până atunci când îl găseşte pe cel bun sau îşi consumă energia, eşuând, în vreme ce înţeleptul rămâne imobil până când drumul i se revelează. Când ai temperament – frate geamăn al superficialităţii – lene sau incapacitate de răbdare, îţi lipseşte timpul pentru a peria ţărâna de pe frânturile de lucruri, pentru a le lumina, pe fiecare, în amănunţime, cu încăpăţânare obtuză, şi a forma lumea din îmbinarea lor, într-o arheologie a prezentului. În loc, îţi formezi o hartă a căilor imposibil de urmat, obţinută prin încercare. Acomodându-te în paradox şi neavând placiditate pentru sistem, poţi să deschizi gura înainte de a deveni un înţelept. Iar felul în care se îngemănează lucrurile şi se unifică lumea – nebunie convertită în înţelepciune – apare nu prin exersarea posibilului, ci ca o derivată a arhitecturilor improbabile, a tuturor drumurilor moarte, care revelează, prin eliminare, singurele căi rămase. Relaţiile care nu se pot stabili îţi deschid calea pentru cele care se pot naşte. Iar paradoxurile încep la un moment dat, să se repete, să descopere analogii, dezvăluind – atunci când se acumulează îndeajuns de multe – o lume în care graniţele dispar, iar contrariile se unifică. Unitatea, totul, apărut din contradicţie.

Prostie şi imobilism

            Prost e cel căruia prefacerea îi este inaccesibilă. Cel care nu poate înţelege mecanismele devenirii, care nu poate separa cauzele de efect, decela esenţa de manifestare. Pentru prost, ceea ce există, există că atare, imuabil, fără cauze şi fără istorie, iar viitorul îi este inscrutabil, schimbările fiind obscure, neînţelese şi neintuibile. Pentru prost, fiinţa nu este perfectibilă. Omul prost este incapabil să îşi conceapă faptele, gândurile, gusturile şi părerile ca pe nişte manifestări exterioare sieşi, inspiraţii, deducţii sau influenţe străine de sine, pentru că nu le poate intui geneza, natura şi evoluţia, în sine. Neştiinţa, păcatul şi greşeala nu îi sunt accidente evolutive, ci îi aparţin organic şi nediscriminatoriu. Considerându-şi-le intrinseci, el nu se poate dezice de manifestările proprii – în consecinţă, nu poate accepta o judecată de valoare asupra unei ipostaze efemere şi simptomatice a sinelui, altfel decât ca pe o damnare eternă a propriei fiinţe. Prin urmare, un reproş legat de o manifestare, de un gând sau de un gust al său îi apare ca o negare a inseşi fiinţei sale, fiindu-i este adresat esenţialmente – sie însuşi – nu unui model comportamental – prin aceea că, prin manifestări, se leagă indisolubil de reproş, prin imposibilitatea înţelegerii caracterului veşnic schimbător al sinelui. Nebunul nu se poate desprinde de ipostaza de prost, cel mult o poate nega. Acesta este motivul pentru care, singur, omul înţelept poate accepta, în lumea asta, critica de caracter sau evidenţa propriei prostii.