Imobilism şi înţelepciune

Înţelepciunea este incompatibilă cu creaţia, cu procesul activ însuşi – în aceeaşi măsură ca fericirea. Acţiunea, în sine, presupune unilateralism, vanitate şi o impertinenţă a condiţiei – oare cât de mult se opun acestea înţelegerii difuze şi consecinţei ei, acceptarea, alfa şi omega înţelepciunii? Un om fericit este prin excelenţă pasiv. Doar nefericiţii ştiu cât din neliniştea lor i-a împins spre disperarea de a încerca să schimbe ceva.

Despre înţelepciune, ca diletantism

            Diferenţa între un înţelept şi un nebun este aceea că nebunul încearcă toate drumurile care îi apar în faţă, întorcându-se mereu, până atunci când îl găseşte pe cel bun sau îşi consumă energia, eşuând, în vreme ce înţeleptul rămâne imobil până când drumul i se revelează. Când ai temperament – frate geamăn al superficialităţii – lene sau incapacitate de răbdare, îţi lipseşte timpul pentru a peria ţărâna de pe frânturile de lucruri, pentru a le lumina, pe fiecare, în amănunţime, cu încăpăţânare obtuză, şi a forma lumea din îmbinarea lor, într-o arheologie a prezentului. În loc, îţi formezi o hartă a căilor imposibil de urmat, obţinută prin încercare. Acomodându-te în paradox şi neavând placiditate pentru sistem, poţi să deschizi gura înainte de a deveni un înţelept. Iar felul în care se îngemănează lucrurile şi se unifică lumea – nebunie convertită în înţelepciune – apare nu prin exersarea posibilului, ci ca o derivată a arhitecturilor improbabile, a tuturor drumurilor moarte, care revelează, prin eliminare, singurele căi rămase. Relaţiile care nu se pot stabili îţi deschid calea pentru cele care se pot naşte. Iar paradoxurile încep la un moment dat, să se repete, să descopere analogii, dezvăluind – atunci când se acumulează îndeajuns de multe – o lume în care graniţele dispar, iar contrariile se unifică. Unitatea, totul, apărut din contradicţie.

Prostie şi imobilism

            Prost e cel căruia prefacerea îi este inaccesibilă. Cel care nu poate înţelege mecanismele devenirii, care nu poate separa cauzele de efect, decela esenţa de manifestare. Pentru prost, ceea ce există, există că atare, imuabil, fără cauze şi fără istorie, iar viitorul îi este inscrutabil, schimbările fiind obscure, neînţelese şi neintuibile. Pentru prost, fiinţa nu este perfectibilă. Omul prost este incapabil să îşi conceapă faptele, gândurile, gusturile şi părerile ca pe nişte manifestări exterioare sieşi, inspiraţii, deducţii sau influenţe străine de sine, pentru că nu le poate intui geneza, natura şi evoluţia, în sine. Neştiinţa, păcatul şi greşeala nu îi sunt accidente evolutive, ci îi aparţin organic şi nediscriminatoriu. Considerându-şi-le intrinseci, el nu se poate dezice de manifestările proprii – în consecinţă, nu poate accepta o judecată de valoare asupra unei ipostaze efemere şi simptomatice a sinelui, altfel decât ca pe o damnare eternă a propriei fiinţe. Prin urmare, un reproş legat de o manifestare, de un gând sau de un gust al său îi apare ca o negare a inseşi fiinţei sale, fiindu-i este adresat esenţialmente – sie însuşi – nu unui model comportamental – prin aceea că, prin manifestări, se leagă indisolubil de reproş, prin imposibilitatea înţelegerii caracterului veşnic schimbător al sinelui. Nebunul nu se poate desprinde de ipostaza de prost, cel mult o poate nega. Acesta este motivul pentru care, singur, omul înţelept poate accepta, în lumea asta, critica de caracter sau evidenţa propriei prostii.

Noapte şi renaştere

Nimeni să nu subestimeze puterea binefăcătoare a nopţii. Cine ar putea trăi într-o zi perpetuă, de ale cărei înfrângeri noaptea nu l-a exonerat încă, prin iluzia unui nou început? Cine ar putea trăi veşnic cu conştiinţa păcatelor săvârşite azi – prezent nesfârşit – veşnic vii în minte şi care, printr-o ciudăţenie temporală, nu au primit încă îngăduinţa de a fi vindecate prin exilarea în trecut? Prezentul inevitabil oboseşte prin sentimentul răului ca stare actuală. Conştiinţa păcatului proaspăt răvăşeşte mai mult decât orice îngrozire principială a trecutului, de care te-ai dezis prin ipostaza de om al unei zile diferite.

Viitorul este o utopie a prezentului, locul în care virtualitatea cochetează încă cu perfecţiunea, nealterată de concreteţea prezentului, inevitabil şi, prin esenţa lucrurilor, naufragiat în imperfecţiune, cu fiecare zi ce a păşit în trecut. Acesta este, poate, unul dintre principalele motive ale fascinaţiei obsesive pentru viitor a popoarelor occidentului şi ale credinţei lor naive, veşnic întreţinute şi nealterate, în ciuda evidenţelor, a înfloririi perpetue. De altfel, această cursă nesfârşită spre o linie a orizontului, prin definiţie aflată dincolo de atingere, în viitor, este unul din leitmotivele civilizaţiilor neinţelepte, dependente de amăgire, iar diferenţierea administrativă a timpului – în astăzi, mâine şi ieri, în ore, ani şi minute – o manie a gândirii terorizate de imanenţă. Moartea zilei de azi – compromisă – şi nădejdea redeşteptării într-o lume de mâine având încă vocaţia de perfecţiune, virtual necăzută, ca o iluzie nebunească a unui Paradis pământean neatins de impietatea experienţei, în care ai şansa de a fi altul, printr-o transcendenţă de somnambul – îţi oferă găselniţa reincarnării într-un avatar cotidian, care are şansa mereu reînnoită de a o lua de la început, trăind 365 de vieţi într-un an şi fiind curat, nu prin strădanie, ci prin uitare.

Rolul vindecător al nopţii este acela de a înălţa un sanctuar între cel bântuit şi mustrările nefaste ale conştiinţei, purificator, în acelaşi timp, prin odihna minţii şi abdicarea sufletului, şi moralizator prin speranţa unei zile noi, nealterate. Mâine este, astfel, eterna mântuire a zilei de azi.