Trăim într-o vreme în care adevărul se multiplică, odată cu evoluţia gusturilor, coborând din tărâmul absolutului, în pântecul căruia a fost zămislit, într-un teritoriu neutru al subiectivităţilor relative. Fiecare om are dreptul la un adevăr propriu, cu valoare de adevăr egală, într-o ontologie babeliană – care, graţiindu-ne de discernământ, are darul de a acomoda elegant incapacitatea noastră crescândă de a comunica şi de a polemiza, menindu-ne unei armonii disonante, unei libertăţi a spiritului solitară şi paralelă cu a celorlalţi.
Adevărul personal este un alibi inteligent al echivocului axiologic, desenat pentru a ne permite să trăim în modelul ideal de societate inofensivă a vestului, prin aceea că ne păzeşte de imperativul moral a ne atribui unii altora valoare, permiţându-ne, astfel, să ne sustragem nevoii a ne rezolva contradicţiile cu ceilalţi.
Marea eroare logică pe care o facem, în toata această acomodare globală a relativului, a eleganţelor şi manierismelor, este aceea de a ignora evidenţa sistematică că două propoziţii care se exclud reciproc, nu pot fi, ambele, în acelaşi timp şi în acelaşi referenţial, adevărate.
Iar la sfârşit, uitând să polemizăm cu aproapele nostru, ne vom trişa pe sine, uitând să polemizăm cu noi înşine, privându-ne, printr-un fals idealism, de dreptul a ne spiritualiza, de a căuta, de a găsi şi de a înţelege, pe cât ne este dat, adevărul autentic, esenţial, al fiecărui lucru.
