Pedagogie

Viața este un profesor mai dur decât ar putea fi majoritatea dintre oameni: te pune să repeți fiecare lecție nu de un număr disciplinar de ori, ci de un număr nesfârșit de ori, până când nu doar ai senzația că ai învățat-o, ci până când poți dovedi în practică, în fiecare instanță, că ai învățat-o. Pentru a îi ajuta pe oameni să evite suferințele vieții, ar trebui, ca profesori, să ne apropiem, cu dragoste, de duritatea pedagogică a vieții înseși.

Despre diversitate, ca evadare din sine

Nevoia de diversitate vine dintr-un deficit, nevoia de varietate este un simptom al incompletitudinii. Plenitudinea nu are loc de completare, împlinirea nu are nevoie de substituiri, iar sațietatea ucide motivațiile căutărilor ulterioare. Întrucât optimul nu îngăduie îmbunătățire, orice necesitate de schimbare este o constatare a unui deficit. Totul nu are câmp de expansiune, iar atingerea potențialului, ca realizare a stării de echilibru, este nereactivă și inertă la transformări.

Pentru a evita stagnarea prematură, important este, însă, să nu ne luăm blazarea ca plenitudine, dezamăgirea drept echilibru, suficiența drept completitudine sau teama drept atingere a limitei de potențial. În acest scop, ne ajută să știm că, în toate privințele relevante, plenitudinea și completitudinea nu ne sunt uzual accesibile în condiția umană.

Repere și improvizație

Rezultatul aplicării unui principiu bun (atât în formă, cât și în conținut) nu poate fi, în nici o circumstanță, negativ. Poate fi subiectiv neplăcut, dar nu negativ. În cel mai rău caz, ea poate complica circumstanțele, dar odată depășite acelea, rezultatul ar trebui să păstreze, pe termen lung, valoarea principiului și să depășească neajunsurile circumstanțelor.

Pentru cei obișnuiți să vadă viața ca o combinatoristică și ca o telenovelistică, acest lucru este greu de înțeles. De asta pot fi tot timpul deturnați de la principii, prin invocarea circumstanțelor. Pentru ei viața e un labirint continuu, în care trebuie să depună un efort intelectual neîntrerupt, doar pentru a naviga din confuzie în confuzie.

Despre vina prostiei

Înainte de orice, inteligența este o disciplină: o dedicare, o practică, o pază a gândirii de patimi și emoții – care trebuie să-i fie paralele, nu incidente, dacă vor să nu o fractureze – după niște principii care trebuiesc înțelese în prealabil, și un bun simț în absența cărora nu poate exista.

ADN-ul are doar o legătură indirectă. În sensul în care, cu excepția unor afecțiuni sau neajunsuri fizice inexorabile, aceeași zestre genetică poate sta la baza unei inteligențe superioare sau unei prostii boante. Prin urmare, nimeni nu are scuză pentru a fi prost. Oamenii nu sunt victime ale prostiei, ci vinovați de prostie. În ultimă instanță, chiar dacă opțiunea nu e fățișă, prostia este o chestiune de alegere, într-o măsură indirectă nu mai mică decât cea în care este beția sau anorexia.

Pentru a ocoli ispita prostiei, oamenii trebuie să înceapă prin a-și asculta perpetuu ignorata voce a bunului simț, care se manifestă aproape invariabil și stins undeva, în străfundul minții, în defavoarea gratificării emoționale imediate, a dorințelor și a fricilor, și mai ales a tiraniei nestăvilite a vanității și egoului. Egoul este unul dintre principalii factorii favorizanți ai prostiei, în măsura în care introduce orbirea programată și ucide corectura. Nu ADN-ul, ci toate acestea, combinate, de la o vârstă fragedă, cu ignoranța (care, nu mai puțin, este, după un punct și cel puțin indirect, o alegere) și lăsate să domine demersul intelectual, sunt cele care conduc, chiar în ciuda unui ADN favorabil, pe calea prostiei.

Iar ignorarea înseși acestor mecanisme, desfășurată sub incidența atotputernică a egoului, conduce la condamnarea aproape inevitabilă a proștilor la prostie. Pentru că supune constatarea sinceră, nepregătită și, în anumite momente ale vieții, inevitabilă, a propriei prostii, confruntării directe cu egoul, care, în măsura în care nu poate suferi fisurile, hărăzește constatarea negării, uitării și blocării emoționale și văduvește, astfel, procesul de transformare de condiția sa primordială: acceptarea.

Nelegiuire și păcat

La nivel strict personal, între păcat şi nelegiuire, diferenţa apare în cantitatea de firesc care se asociază actului. Păcatul, înainte de orice, este o atitudine psihică. Nici un act, oricât de scandalos, nu degenerează în păcat decât pe măsura realizării lucide și însoțirii cu reproşurile de sine. Păcatul nu există decât dacă este resimțit că atare. Căderea apare în acel rău conștientizat ca atare – imposibil, astfel, de justificat moral – dar acceptat și însușit emoțional, ca o indulgență pe seama insuficienței virtuții, în timp ce nelegiuirea simplă este neutră emoțional. Făcând abstracţie de etică, frapante sunt, în această privinţă, chiar îndoiala şi frustrarea care însoţesc în orice act de nejustificat. Păcatul şi îndreptățirea sunt antinomice. Actul nu se converteşte în păcat decât dacă este neîndreptățit, adică săvârşit împotriva conştiinţei.

Viciul apare, consecutiv, ca o persistenţă în păcat. Viciul nu este decât o repetare conştientă, programatică, a păcatului, în care vinovăţia precede săvârşirea, iar tensiunea îşi găseşte rezolvarea într-o cedare apriorică. Păcatul nu devine viciu decât însoţit de auto-contemplare, atunci când neînfrânarea însoțită de luciditate cedează nuanţelor perverse – şi vinovăţiei – teritoriile pe care reuşeşte să le smulgă voinţei.

Despre scepticism, ca amăgire

Scepticismul, ca stare cronică a spiritului, încremenită în ea însăşi, într-o permanenţă universală şi nenuanţată, nu poate fi decât un semn al unei lipse de pătrundere, al unei incapacităţi de sincronizare cu viața – în cel mai optimist caz, al unei lipse statornice de imaginaţie.

Scepticismul îi este necesar spiritului ca un bun simț al rațiunii, ca mecanism echilibrator împotriva pericolului autoamăgirii, al predispozițiilor emoţionale sau al prejudecăților experienței ce incită la concluzionare prematură, nejustificată prin fapt. El este o protecție împotriva deturnării spiritului către tentațiile emoției, o îndepărtare a excesului, o eschivă de la ispita unei decizii pripite prin asumarea temporară a unei indecizii. Rolul său este acela de a păstra proporția justă între o probabilitate a concluziei şi suficiența premiselor – a nu îngădui hiperbola primeia, nefundamentat de cea de-a doua. Prin aceasta, este un anticorp necesar spiritului, pentru a se proteja de inflamațiile erorii.

Ca ipostază, însă, a imobilității și indeciziei, el nu poate viețui decât în vagul inițial al premiselor neaprofundate – în echilibrul primordial al unor probabilități nedecelate – care nu are voie să se cronicizeze dincolo de clarificarea acestora. Prin urmare, scepticismul nu poate exista, cu necesitate, în fiecare lucru, decât ca o etapă efemeră, de ponderare a concluziilor, premergătoare lămuririi, ca o premisă descrescătoare a elucidării. Nivelul său nu poate fi aprioric, nu poate fi o constantă, ci trebuie perpetuu adaptat la obiect, altfel riscând să rămână denaturat, în abstract, rupt de realitatea căreia trebuie să îi fie filtru.

Scepticismul trebuie să fie un respiro consecutiv luării la cunoștință, un răgaz de acomodare, o suspendare temporară a concluziei, în scopul de a o proteja de prematuritate, de a îi permite să se coacă; însă, ca în cazul oricărei decizii, el nu are voie să fie o amânare sine die. Cu alte cuvinte, el se poate manifesta ca o suspendare temporară a concluziei, dar nu are voie să devină o sustragere de la aceasta. O astfel de încremenire în scepticism ar însemna o paralizie a spiritului, o dezicere de facultatea omenească de a distinge. Dincolo de pragul alungării ispitelor facile, de garanție a echității spiritului, scepticismul devine aporie.

Scepticismul – constatare a unui echilibru iniţial al probabilităţilor – trebuie să depăşească, în timp, imobilismul rezonabil iniţial, impus spiritului de nelămurire – el trebuie să se autodepăşească. Scepticismul fiind o fixare temporară a braţelor balanţei, anterioară lămuririi, în momentul în care talerele își modifică greutatea, prin elucidare, nemişcarea balanţei reflectă o deficiență de mecanism, devenind un echilibru înșelător – dincolo de punctul de echilibru al probabilităţilor, orice echilibru în apreciere devine o inadecvare. Echilibrul evaluării nu poate supravieţui constatării unui dezechilibru al obiectelor, un echilibru excesiv – depășit prin timp – însemnând, el însuşi, un dezechilibru, o eroare de înregistrare.

Fiind, în egală măsură, o decizie, chiar dacă intuitivă, subterană – și anterioară celorlalte – scepticismul nu este mai scutit de eroare decât concluziile false de care încearcă să se protejeze. Ca atare, pentru a fi legitim, el trebuie, nu mai puțin ca orice altă decizie, perpetuu verificat și adaptat la fapt.

Scepticismul cronicizat este o încremenire într-un moment anterior, neactualizat, al probabilităţilor, o neînregistrare a evoluției premiselor. Orice apreciere de echilibru ce nu îi corespunde unui echilibru efectiv al constatărilor ar fi o eroare, nu mai puțin decât neînțelegerea din exaltare inițială – doar că în sens contrar. O percepție de echilibru nereflectată de un echilibru în starea de fapt este o exagerare – o denaturare a reprezentării.

Parafrazând pe un general celebru care spunea că, în bătălie, nu există decizie mai greșită decât indecizia, care permite luptei să se desfășoare fără corecțiile necesare, scepticismul ar însemna o absență din cronologia ulterioară a evaluării: încremenirea într-o etapă depășită.

Următoarea decizie cea mai greșită, cea întârziată – absență temporară – care, nesincronă fiind cu ritmul bătăliei, nu mai reflectă realitatea câmpului de bătălie, ar reprezenta, în privința scepticismului, defazarea față de evoluția premiselor, neluarea de act că premisele se schimbă: când concluziile devin posibile, scepticismul nu mai este necesar, iar suspendarea concluziei nu se mai justifică – mai mult, nu mai este adecvată. În această optică, neținând pasul cu evoluția constatărilor, scepticismul – decizia de a nu concluziona, corectă inițial, în lipsa premiselor hotărâtoare și a unei eventuale necesități de a decide prematur, fie și incorect, asemenea celei dintr-o luptă – apare ca o amânare nejustificată a clarificării.

Dincolo de momentul evidenţei – în raport cu care persistența scepticismului poate fi un semn de nepătrundere – orice referire la un lucru altfel decât pe nume, printr-o numire falsă sau printr-o absență a numirii, este o denaturare, un dezechilibru descriptiv, în opoziție cu mobilul de echilibru cauționat prin scepticism, o reprezentare infidelă a obiectului – prin urmare, un eșec al lucidității. Scepticismul patologic, cel care refuză permanent să concluzioneze, să recunoască – să dea lucrurilor nume – devine, prin aceasta, o inadaptare la real, o abatere de la bunul simţ al chibzuinţei, al dreptei măsuri – cum ar spune părinţii creştini – care îi este însuși rațiune de a exista. În forma sa cronicizată, nemişcată, scepticismul nu mai ţine cont de scurgerea timpului şi de sinusoidele revelației. O percepție de echilibru aplicată imprecis, persistând separat de echilibrul obiectelor, devine, în sine, un dezechilibru al percepției. Prin aceasta devine şi scepticismul o disproporţie – neadaptarea la timp îl transformă dintr-un factor de justețe într-o formă a erorii. Excesul de ponderare fără corespondență în real îi deschide scepticismului calea către extremă. Scepticismul nu poate fi valid decât într-o perpetuă re-verificare – asemeni oricărei decizii, nu i-ar strica scepticismului să fie ponderat prin scepticism. Pentru că, finalmente, alunecarea de sub propriu imperiu apare o breșă a scepticismului însuși.

Asemeni unui antivirus bine făcut, ar trebui să ne învățăm scepticismul inclusiv despre necesitatea de a fi sceptic cu el însuși.