Succesul culturii de masă

           Părerile celor mai mulţi dintre oameni nu sunt decât stereotipuri culturale.

Despre fericire, pe stradă

            Uneori, mergând pe stradă, privesc la furnicarul de oameni care trec grăbiţi pe drumul lor, fiecare căutându-şi cu aviditate fericirea, bucurându-se de viaţă sau cheltuindu-şi toată energia pentru acest unic scop al existenţei lor pripite. Şi am senzaţia că Dumnezeu trebuie să fie cea mai neînţeleasă fiinţă din lume.

Cunoaştere şi vitalitate

          Oare n-am înţeles, fiecare, că vieţuirea cu patimă, în lume, nu este posibilă în absenţa iluziei, a unei ignoranţe vii şi sănătoase? Că a şti reprezintă un plus de decepţie, o scădere a aşteptărilor, prin urmare a motivaţiei – un minus de vitalitate? Că a cunoaşte sfârşeşte în rutină, în dezabuzare – simptomul ei cronic – ca, de altfel, mai toate formele de acceptare?
          Cunoaşterea aruncă umbre – zone de întuneric al noutăţii şi interesului – în urma luminii aflării, născând un teritoriu neutru al entuziasmului, care se întinde pe fostele teritorii ale acestora, împingandu-le – odată cu naivitatea speranţei, motor al reflexului acţiunii, ce are nevoie de incertitudine – la periferia existenţei, departe de locurile încă scăldate de lumina stimulatoare a ignoranţei, altoită fertil de curiozitate.
          Din punct de vedere al tonusului sufletesc, neajunsul cunoașterii este acela că restrânge spațiul misterului, al potențialului – spațiu al speranței și al marilor avânturi sufletești – și al surprizei – teritoriul acumulărilor şi descărcărilor de tensiune spirituală, al înseși circulaţiei sufletului. Restrângându-li-se arealul, speranţa – mobil sufletesc, prin esenţă, speculativ – dispare, iar fecunda tensiune febrilă se subţiază. Ce rămâne în shimbul unei vibraţii sufleteşti înalte, unui contur de energie, este o sumă de date pe un grafic plat. Odată înţeles şi explicat prin cunoaştere, misterul devine o banalitate, tainicul o supraestimare, iar esotericul îmbogăţeşte aria rutinei. Orice acţiune derivă din speranţă, înţeleasă ca potenţial, din speculaţii încă neverificate, dar cunoaşterea nu le hărăzeşte acestora decât o viaţă efemeră. Înţelegerea este pulberea care transformă fertilul în dezabuzare şi surpriza în pretenţie.
         Mi-aş dori o lume în care toţi oamenii inteligenţi să înveţe a se feri de orice cunoaştere inutilă.

Prima platformă unionistă reală din România

Utopie şi nesăbuinţă

            Atunci când un popor nedeprins să viseze primeşte un vis, el îl va visa în modul cel mai neînfrânat şi mai monstruos posibil – tot potenţialul de visare ne-epuizat se va canaliza deodată, cu stângăcie şi cu îndrăzneala imună la ridicol a diletantului, fără cenzură sau echilibru în visare, cu beatitudinea nemaiîncercată a puterii nou trezite şi a libertăţii în infinitul posibilităţilor. Încercarea de a îi croi un vis celui neştiutor să viseze este la fel de riscantă ca săturarea prea bruscă a celor îndelung înfometaţi – ea trebuie făcută homeopatic, pentru a evita malformaţiile. Prin excesul de visare nepregătită, nazismul şi ridicarea Rusiei îşi găsesc rădăcină comună.

Despre înţelepciune, ca diletantism

            Diferenţa între un înţelept şi un nebun este aceea că nebunul încearcă toate drumurile care îi apar în faţă, întorcându-se mereu, până atunci când îl găseşte pe cel bun sau îşi consumă energia, eşuând, în vreme ce înţeleptul rămâne imobil până când drumul i se revelează. Când ai temperament – frate geamăn al superficialităţii – lene sau incapacitate de răbdare, îţi lipseşte timpul pentru a peria ţărâna de pe frânturile de lucruri, pentru a le lumina, pe fiecare, în amănunţime, cu încăpăţânare obtuză, şi a forma lumea din îmbinarea lor, într-o arheologie a prezentului. În loc, îţi formezi o hartă a căilor imposibil de urmat, obţinută prin încercare. Acomodându-te în paradox şi neavând placiditate pentru sistem, poţi să deschizi gura înainte de a deveni un înţelept. Iar felul în care se îngemănează lucrurile şi se unifică lumea – nebunie convertită în înţelepciune – apare nu prin exersarea posibilului, ci ca o derivată a arhitecturilor improbabile, a tuturor drumurilor moarte, care revelează, prin eliminare, singurele căi rămase. Relaţiile care nu se pot stabili îţi deschid calea pentru cele care se pot naşte. Iar paradoxurile încep la un moment dat, să se repete, să descopere analogii, dezvăluind – atunci când se acumulează îndeajuns de multe – o lume în care graniţele dispar, iar contrariile se unifică. Unitatea, totul, apărut din contradicţie.