În ciuda prejudecăţii larg răspândite, românii nu sunt un popor cu adevărat credincios – sau, mai bine zis, nu sunt un popor cu adâncime în credinţă. Fatalismul lor este atât de viu, iar înstrăinarea faţă de orice intensitate atât de mare, încât îl întruchipează pe Dumnezeu din însăşi nevoia de întrupare a propriei pasivităţii, fără a deprinde, însă, din el, vreo înălţare din imediatul lumesc, din duhul patimilor şi al vieţii.
Dumnezeul românesc nu reprezintă un plus deasupra vieţii, o adâncime cerească programatică, căci credinţa românilor nu este o ispită a unei alte lumi – o noţiune vagă, pe care nici un român nu şi-a conturat-o vreodată aşa cum au făcut devoţii vestici, pentru români neexistând o altă lume, în afara celei pe care o pot pipăi – ci se conturează ca o bănuială obscură că fericirea terestră le este inaccesibilă, că există un dat indicibil pentru care nu îşi vor fi niciodată stăpâni ai propriei sorţi.
Românii nu spun niciodată „eu cred în Dumnezeu”, asemenea situare neechivocă le este peste fire. Ei spun „românii sunt un popor credincios”. Un fel de „am auzit că aş fi credincios”, pe care nu îl contrazic făţiş – aceeaşi lipsă de asumare pe care o dovedesc în orice aspect al vieţii – pentru că dezbaterea transcedentală le este străină. Drept pentru care, vor fi suficient de credincioşi pentru a fi în rând cu lumea, dar niciodată atât de credincioşi încât să o transceadă – nimic nu îi este mai străin acestui popor decât apoteoza în numele credinţei, martiriul pentru idee, asimilat cu patologia. Românii nu au iniţiativa transfigurării în credinţă. Ei se pun bine cu Dumnezeu, asimilat unei virtualităţi care nu costă. Atunci când Dumnezeu îi va chema la înălţare, opunându-i patimilor, românii nu se vor desprinde de pământ – ei se vor văita de păcatul vieţii, în care îşi găsesc un prim alibi. Românii sunt atât de organic legaţi de pământ, încât Dumnezeu nu-i va putea lua vreodată din lume. Când Dumnezeu se interpune lumii, ei vor urma lumea, dar nu vizibil şi definitiv, ci meschin, furişat, în aşa fel încât Dumnezeu să nu le poate reproşa niciodată vreo poziţie clară – se vor furişa în patru labe şi se vor întoarce milogi, fără sfidare, fără a-l contrazice, dar fără a-l urma, cu aceeaşi distanţă egală, neasumată, între contraste, chemându-l pe Dumnezeu să ierte – nu pe ei, ci, prin ei, pe viaţa grea pe care le-a dat-o.
Ceea ce îl individualizează pe român, în natura sa, atât de duală şi aparent contradictorie, este prezenţa unui fatalism cvasi-înţelept, altoit pe o lipsă de profunzime transcendentală deconcertantă – în timp ce tocmai această înclinaţie spre imaterial este, în sânul tuturor popoarelor, cauza firească a abandonării lumescului.
Deşi manifestă un scepticism organic, reflex, faţă de tot ce este miraj şi patimă, românul nu priveşte patimile vieţii insubstanţial, ca pe nişte accidente, detururi ale esenţei, aşa cum o face înţeleptul, pentru român concreteţea devenirii fiind însăşi substanţa vieţii. Versurile cântecului popular sunt, în acest sens, revelatoare: „cu ce m-am ales în viaţă, cu ce-am băut, ce-am mâncat şi cu ce am strâns în braţă”. Românul are o neîncredere profundă faţă de orice nu se poate vedea. Lăcomia, tânjala şi patimile – idealizate în dor – îl stăpânesc în egală măsură cu orice creaţie care vieţuieşte la nivelul pământului – românii se descriu, cu mândrie, prin temperamentul latin şi „sângele cald”, deşi din latinitate moştenim doar nepăsarea şi talentul improvizaţiei, modelul fiind, mai degrabă, unul slav, prin înrădăcinarea sa telurică, fără orizont. În iluzia accesibilă, Dumnezeu rămâne o socoteală imprecisă, de dat la un moment obscur. Românul înşeală, minte, fură şi omoară, pentru a îşi atinge scopul pământesc, la fel ca orice alt muritor rătăcit de căile înţelepciunii, şi este, în patimă, cel puţin la fel de departe de idee, de conştiinţa deşertului lumesc.
Ceea ce îl cruţă pe român de ispita autodeterminismului, în absenţa profunzimii pătrunderii apriorice, este percepţia gradului de realizabil în viaţă. Absenţa nu apare în ideea de lipsă de sens, ci în aceea a neputinţei. Românul este fatalist, dar nu prin metafizică, ci prin intimitatea neputinţei.
Românul ia notă intim de evidenţa sorţilor potrivnici abia atunci când, după ce va fi rătăcit pe căile vieţii, eşuează. Predestinarea apare ca o consecinţă a ratării, nu a pătrunderii anterioare actului – momentul în care un altul meditează asupra manierei, a perfectibilităţii şi a reluării, este momentul în care românul conştientizează vidul vieţii, renunţând – atunci, şi nu mai devreme, apare ruperea de lume în care se conturează specificul nostru naţional.
Substanţa întrupării lui Dumnezeu îi este nenorocul („m-a făcut mama fără noroc”) – nu acela de a nu i se fi sortit suficientă cuminţenie pentru a se graţia de calvarul iluziilor, ci acela de a nu-i fi fost dat să izbândească, în ele. În ortodoxie, Dumnezeu, nefiind o dimensiune paralelă vieţii, se naşte din ea, ca o sciziune, o contradicţie internă a substanţei, o expresie a conţinutului de suferinţă al existenţei. Momentul revelaţiei nu precede, prin urmare, păcatul, ci îi urmează ratării, iar înregistrarea căderii revelează sentimentul implacabilului, prin aceeaşi neputinţă a interiorizării eşecului, a asumării.
Înţelepciunea românească este nu atât o conştiinţă a inutilităţii aventurii umane, ci una a neverosimilităţii ei. Românii nu absentează în amăgirile inimii, ci în consecvenţă – predeterminismul românesc spune, deci, că fericirea pământească este nu atât ireală, cât irealizabilă. Prin intimitatea ratării, convertită în iminent şi implacabil, românul abdică de la ipostaza de subiect al vieţii, reificându-se – îşi ia mâinile de pe sine, transfigurându-se într-un obiect al acesteia, care devine o purtare perpetuă, însă forţată, a crucii, spre deosebire de ruşi şi de spanioli, la care drumul crucii este asumat şi voluntar. Prin urmare, fatalismul românesc se substituie mai puţin unei inaderenţe telurice, cât unei tenacităţi substanţiale.
Românii au un scepticism incurabil vis-à-vis de zădărnicia oricărei încercări, fără a avea substanţa transcedentală a situării deasupra ei. Ei încearcă foarte rar după ce au dat greş o dată şi niciodată, dacă încercarea pare supra-umană – inaderenţa la prometeism va face din români, veşnic, un popor stagnant, neîndoielnic şi primordial teluric, sub o mască superficială a înţelepciunii. O naţiune cu un discurs pseudo-înţelept, izvorât mai mult din conştiinţa iminenţei ratării, decât din ocultarea trăirii – la fel ca orice altă manieră, înţelepciunea e subţiată de acelaşi scepticism cu care este privită orice finalitate voluntară. Românul este nu atât un înţelept organic, cât un resemnat organic. Nu puţine au fost cazurile de pseudo-înţelepţi care şi-au lepădat înţelepciunea disolubilă, atunci când lumescul le-a apărut deodată ispititor şi la îndemână. Această perpetuă legare de ce e pieritor, altoită de neputinţa scopului – iată din ce se constituie inefabilul românesc. Perpetua încercare, secerată de la mijloc, în încleştarea cu obstacolul major – aceasta este definiţia „românismului”. Un scepticism, nu faţă de mobil, ci faţă de rezultat. Nu inaderenţa la amăgirile lumescului îi separă pe români de iluzia autodeterminismului – românilor le lipseşte orice altă dimensiune, în afară de aceasta – ci laşitatea în căile lumii, diletantismul izvorât din inconsecvenţă, aceea de a fi încercat şi abandonat în toiul încleştării, a încercărilor vieţii-subiect, a oricărei tentative mai anevoiasă decât facilul spontan.
Cred că în mare parte ai dreptate. Însă aceste atitudini vis-a-vis de credinţă şi de Dumnezeu au avut, cred, şi o parte bună: absenţa fanatismului religios, toleranţa faţă de alte credinţe, lipsa războaielor religioase, a prigoanei "ereticilor", a martirizării credincioşilor etc.
RăspundețiȘtergerePe de altă parte, s-ar putea ca aceste trăsături pe care le abordezi aici să fie general-balcanice.
Articolul acesta s-ar putea constitui într-un început de temă care merită a fi dezbătută exhaustiv.
În rest... recunosc (fără mirare şi chiar fără vină!) că m-am regăsit pe alocuri (de fapt prin multe locuri :)) în românul descris de tine... Dar, cum am spus, e mult de discutat... De ce şi cum am ajuns să fim astfel? E bine, e rău? De fapt, e mai bine, e mai rău decât la alţii? Între fanatismul religios oriental (recte din Orientul Mijlociu) şi îndepărtarea evidentă de religie din Vest, eu mă simt bine aici, acasă... cu toate plusurile şi minusurile (relative şi ele, nu-i aşa?)
Da, sigur, există și bine în fiecare rău, fiecare monedă are două feţe, nimic nu e pur. Ştiu :).
RăspundețiȘtergereExistă o latură românească ce îmi place mult şi, mai mult ca probabil, în parte, are legătură tocmai cu atitudinea asta fatalist-diletantă. E bine că suntem sceptici la utopia industrială-funcţională a vestului. Că păstrăm o urmă de omenie, de scepticism la sistem şi o obişnuinţă de a gândi de capul nostru, nu prin "autoriăţi".
Ca un revers şi aici, tocmai această inaderenţă la orice acţiune, scop sau principiu, ne face să nu putem identifica şi apăra exact acele trăsături care ne fac bine. Trăim într-un veşnic complex de inferioritate şi o frustrare de a ne schimba, haotică, fără vreun mobil sau direcţie clară.
Despre Balcani, nu știu ce să zic. Fatalismul e un filon slav, care, la noi, s-a mulat de minune pe un fatalism mai nobil şi mai adânc (în acelaşi timp, mai puţin paralizant), cel al dacilor, aşa cum îl percep eu. Ăsta ar fi fatalismul pe care aş vrea să îl avem - unul spiritual, nu unul al neputinţei. Dar slavii par să aibă o vigoare şi o intensitate sufletească mai puternice (în muzică, în literatură, în aspiraţia şi evoluţia istorică, în mândria maţională, în felul în care vorbesc despre ei înşişi şi chiar cel în care se raportează la noi). Şi grecii, și albanezii sunt, la fel (din câte mi-am putut face o părere) mai aprigi, mai iuţi, mai naţionalişti (într-un sens bun). Dacă ar fi să te iei numai după muzică şi îţi dai seama de diferenţa de temperatură. Noi avem ceva aparte. O langoare şi un scepticism, în primul rând faţă de noi înşine, mai mult decât faţă de rosturile lumii. Dacă ar fi fost invers (măcar ca centrare, căci cele două sunt, oricum, interdependente), aş fi fost mult mai fericit.
Ştiu ca nu suntem răi pe de-a întrgul şi că există destul bine în delăsările noastre.
Bănuiesc că ceea doresc eu este ca românii să îşi aleagă părţile bune din tipologia lor şi să se lepede de celelalte. E prea mult să speri aşa ceva? :)
Nu ne-am putea corecta defectele, păstrându-ne, însă, calităţile? Cât vine din acelaşi pachet?
Cred că ceea ce vreau eu de la români este, nici mai mult, nici mai puţin, decât înţelepciunea. Destul de nebunesc, nu?