Iconoclasm erotic

         Femeia este asemeni unei icoane. Îţi dezvăluie Paradisul, dar nu te poartă niciodată acolo.

Despre muzică şi pământ

         Măreţia armoniei este sublimul şi tristeţea în muzică. Veselia ei pământească îşi trage rădăcinile din păcatul ritmului.

Noapte şi renaştere

Nimeni să nu subestimeze puterea binefăcătoare a nopţii. Cine ar putea trăi într-o zi perpetuă, de ale cărei înfrângeri noaptea nu l-a exonerat încă, prin iluzia unui nou început? Cine ar putea trăi veşnic cu conştiinţa păcatelor săvârşite azi – prezent nesfârşit – veşnic vii în minte şi care, printr-o ciudăţenie temporală, nu au primit încă îngăduinţa de a fi vindecate prin exilarea în trecut? Prezentul inevitabil oboseşte prin sentimentul răului ca stare actuală. Conştiinţa păcatului proaspăt răvăşeşte mai mult decât orice îngrozire principială a trecutului, de care te-ai dezis prin ipostaza de om al unei zile diferite.

Viitorul este o utopie a prezentului, locul în care virtualitatea cochetează încă cu perfecţiunea, nealterată de concreteţea prezentului, inevitabil şi, prin esenţa lucrurilor, naufragiat în imperfecţiune, cu fiecare zi ce a păşit în trecut. Acesta este, poate, unul dintre principalele motive ale fascinaţiei obsesive pentru viitor a popoarelor occidentului şi ale credinţei lor naive, veşnic întreţinute şi nealterate, în ciuda evidenţelor, a înfloririi perpetue. De altfel, această cursă nesfârşită spre o linie a orizontului, prin definiţie aflată dincolo de atingere, în viitor, este unul din leitmotivele civilizaţiilor neinţelepte, dependente de amăgire, iar diferenţierea administrativă a timpului – în astăzi, mâine şi ieri, în ore, ani şi minute – o manie a gândirii terorizate de imanenţă. Moartea zilei de azi – compromisă – şi nădejdea redeşteptării într-o lume de mâine având încă vocaţia de perfecţiune, virtual necăzută, ca o iluzie nebunească a unui Paradis pământean neatins de impietatea experienţei, în care ai şansa de a fi altul, printr-o transcendenţă de somnambul – îţi oferă găselniţa reincarnării într-un avatar cotidian, care are şansa mereu reînnoită de a o lua de la început, trăind 365 de vieţi într-un an şi fiind curat, nu prin strădanie, ci prin uitare.

Rolul vindecător al nopţii este acela de a înălţa un sanctuar între cel bântuit şi mustrările nefaste ale conştiinţei, purificator, în acelaşi timp, prin odihna minţii şi abdicarea sufletului, şi moralizator prin speranţa unei zile noi, nealterate. Mâine este, astfel, eterna mântuire a zilei de azi.

Adevăruri personale şi lumea lui Babel

            Trăim într-o vreme în care adevărul se multiplică, odată cu evoluţia gusturilor, coborând din tărâmul absolutului, în pântecul căruia a fost zămislit, într-un teritoriu neutru al subiectivităţilor relative. Fiecare om are dreptul la un adevăr propriu, cu valoare de adevăr egală, într-o ontologie babeliană – care, graţiindu-ne de discernământ, are darul de a acomoda elegant incapacitatea noastră crescândă de a comunica şi de a polemiza, menindu-ne unei armonii disonante, unei libertăţi a spiritului solitară şi paralelă cu a celorlalţi.

         Adevărul personal este un alibi inteligent al echivocului axiologic, desenat pentru a ne permite să trăim în modelul ideal de societate inofensivă a vestului, prin aceea că ne păzeşte de imperativul moral a ne atribui unii altora valoare, permiţându-ne, astfel, să ne sustragem nevoii a ne rezolva contradicţiile cu ceilalţi.

       Marea eroare logică pe care o facem, în toata această acomodare globală a relativului, a eleganţelor şi manierismelor, este aceea de a ignora evidenţa sistematică că două propoziţii care se exclud reciproc, nu pot fi, ambele, în acelaşi timp şi în acelaşi referenţial, adevărate.

            Iar la sfârşit, uitând să polemizăm cu aproapele nostru, ne vom trişa pe sine, uitând să polemizăm cu noi înşine, privându-ne, printr-un fals idealism, de dreptul a ne spiritualiza, de a căuta, de a găsi şi de a înţelege, pe cât ne este dat, adevărul autentic, esenţial, al fiecărui lucru.

Consideraţii pseudo-umaniste

            Progresul omenirii? În fiecare epocă istorică, progresul a fost opera câtorva vârfuri, a celor care s-au aflat fatalmente peste omenire, care s-au situat în afara ei şi la care omenirea, în final, n-a avut aderenţă – a acelora care au sfârşit, inevitabil, ucişi sau ridiculizaţi de gloată. 
         Pentru a atinge „umanul”, omenescul trebuie să îşi depăşească condiţia.

            Există, în limba noastră, o vorbă veche, ideal de gregaritate, care spune că aspiraţia supremă a individului trebuie să aceea de a fi „un om între oameni”. Greu de înţeles, pentru majoritatea speciei, că, nu devii cu adevărat Om, până când nu ţi-ai ars ultima punte de legătură către oameni. 

              Marea confuzie a vremii noastre – şi, probabil, a întregii Istorii – rezidă într-o eroare de limbaj: omul lui Darwin – ipostază biologică – şi omul Umanismului – ipostază calitativă, de trezire în creaţie – nu au reprezentat niciodată una şi aceeaşi specie.

Poezie pentru mase

            Înainte de a fi înţelese de cei mulţi, cuvintele trebuie să îşi piardă adâncimea.